Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Dilemele anului 2008: Cultură - Cine ne reprezintă în străinătate?


Dilema Veche, decembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Scandalul" cultural al anului 2008 a început în SUA. O expoziţie intitulată "Freedom for Lazy People", prezentată de Institutul Cultural Român din New York, i-a oripilat pe jurnaliştii unei publicaţii a diasporei, apoi a stîrnit reacţii vehemente la Bucureşti. Iniţial, artiştii (şi instituţia care a organizat evenimentul) au fost acuzaţi de antisemitism: în expoziţie apărea, printre altele, un căluţ roz, din plastic, cu o zvastică pe crupă. Au urmat şi alte reproşuri: că expoziţia nu e reprezentativă pentru scena artelor contemporane din România, că e obscenă, că autorii sînt necunoscuţi. Preşedintele Institutului, directoarea filialei din New York, curatorii, artiştii au fost luaţi la bani mărunţi în presa cotidiană şi întregul proiect a fost disecat live, în prime time, de foşti patroni de firme de salubritate, de jurnalişti semidocţi, de analişti militari. Din întregul scandal s-a degajat o dilemă interesantă: cine şi cum ne reprezintă cultura în străinătate? (Matei Martin)


In Diaspora Provincia est

Străinătatea pare să solarizeze o naţiune. Adică să-i mărească la maximum contrastele. Nu găseşti provincialism mai trist decît în diaspora unei naţiuni, alăturat celor mai noi curente, tot ale ei. Parcă dispare media aceea indiferentă, majoritară în societatea-mamă, şi diaspora devine un sat în care se duc lupte între cei înţepeniţi în canoane diverse şi cei neîmpăcaţi nici cu canoanele, nici cu ţara-mumă, nici cu ţara-gazdă, nici cu inerţia acestei lumi în general.

Ce e foarte trist e că, pînă la apariţia ICR (odată cu debarcarea foştilor comunişti de la guvernare), centrele culturale ale României din străinătate aveau ca vizitatori, în proporţie de 90%, acea provincială şi tristă parte a diasporei româneşti. Centrele culturale, sub trista egidă a unui Minister de Externe cel mai adesea înţepenit în mentalităţi ale "epocii de aur", nu se adresau practic lumii întregi, vienezilor, newyorkezilor sau berlinezilor, ci doar românilor care trăiau acolo. Şi nu oricărui român: celor mai retrograzi, inculţi, derizorii şi trişti dintre ei. (...) Cu rare excepţii, Centrele culturale prezentau o imagine veridică a celui mai trist diletantism românesc: artişti puşi pe lista expozanţilor de către cunoscuţii lor din Ministerul de Externe, cu o artă de calitate îndoielnică, transformînd de obicei sala de expoziţie într-un fel de cramă cu specific românesc, în care, la vernisaj, primeai pişcoturi de şampanie alături de sărmăluţe şi mămăligă, în timp ce pe pereţi atîrnau pseudoicoane, ştergare şi pictură diletantă. Conversaţiile siderante completau armonios tabloul general.

Pe acest fundal, noua instituţie a ICR a venit în străinătate ca o extraordinară eliberare, odată cu dispariţia de la guvernarea din ţară a foştilor comunişti şi corupţi notorii (care - să nu uităm! - erau, cultural vorbind, reprezentanţii mediocrităţii româneşti). Chiar dacă revoluţia nu s-a încheiat, şi ICR ar mai putea îmbunătăţi multe lucruri, e limpede că Centrele culturale româneşti au intrat în firesc şi normalitate. Nu mai e ruşinos să mergi acolo şi nu te mai simţi ca în Balul pompierilor. Nu numai că un popor îşi merită conducătorii (frază de graffiti care trona, în anii '90, pe mulţi pereţi din centrul Bucureştiului), dar îşi merită şi culturnicii: dacă încă îi iubim pe cei ca Adrian Păunescu, atunci merităm nişte crame cu specific românesc, în loc de sedii ale Institutului Cultural Român din străinătate (şi viceversa). (...)

Cred, de aceea, că arta contestatară a tinerilor n-a mers destul de departe. Am fi avut nevoie, da, de penisuri (univoce de data aceasta) în expoziţii, cît mai realiste şi cît mai uriaşe, dacă ele ar fi ajutat să se spargă şi ultimii furunculi de după 1989, în care s-a acumulat atîta puroi uman. Nu poţi schimba mentalităţile unei societăţi prin mîngîieri pe creştet, înţelegătoare, ale unor pensionari de serviciu ca Adrian Păunescu, vinovaţi de atîtea crime culturale. Le poţi schimba prin luptă deschisă, prin afirmarea de poziţii radicale. Prin obligarea celor mai conservatoare forţe să iasă la rampă, să spună ce gîndesc, pentru a se discredita de la sine. Nu sîntem singurii cu astfel de probleme: în Austria, extrema dreaptă (uneori prezentă în Parlament) aplică expresii ca "murdăritori de cuib" artiştilor şi scriitorilor celor mai faimoşi ai ultimilor 30 de ani, care au îndrăznit să pună sub semnul întrebării comoditatea călduţă şi stupidă a unei societăţi înţepenite. Iar generaţia acţioniştilor din anii '70 a scandalizat Viena cu cele mai trăsnite acţiuni publice, dar a eliberat-o, în acelaşi timp, de fantomele unor valori călduţe. (...)

Ce ar trebui să prezentăm lumii, la ICR, în New York sau Berlin? Există doar două criterii, valabile în arta tuturor timpurilor, de la Ghilgameş la Atomic Fairy: Calitate şi Autenticitate. Dacă acestor două criterii le corespunde arta clasică românească sau artişti care reprezintă curente mai puţin noi, sînt convins că ICR le va expune. Dacă aceloraşi criterii le corespund tinerii care au expus de curînd la New York, e la fel de justificată invitarea lor de către ICRNY. (...)

America înseamnă şi cowboys, aşa cum România va însemna totdeauna şi căluşarii. Însă fără o artă vie, care să fie un dialog particularizat cu întrebările şi tendinţele majore ale lumii, ICR nu ar putea crea o imagine autentică a României. Aştept mai multe expoziţii curajoase şi vii, chiar cu riscul ca ele să nu aibă o valoare perenă. (...) Cred că ICR procedează bine că nu face alegeri formale, ci de esenţă. Ceea ce poate fi România nu este nici icoana pe sticlă, nici ia populară, nici valorile clasice sau moderne ale unei culturi desigur foarte bogate. Ceea ce poate fi România pentru străinătate este o stare de spirit, un mod particular de a înţelege şi de a simţi lumea. El nu e legat de o formă anume, de Rapsodia Română sau de simboluri ale unui naţionalism de secol XIX, prelungit caricatural în anii ceauşismului. Cînd simbolurile se golesc de conţinut, ele trebuie reumplute cu sensuri noi, vii, contemporane. Simbolurile trăiesc prin re-umplere cu viaţă, nu prin împăiere. (Horia Marinescu, Dilema veche, nr. 238, 4 septembrie 2008)

Horia Marinescu este arhitect şi locuieşte la Viena.


Diplomaţia culturală fără complexe

(...) Ce tip de gust trebuie să satisfacă programarea ICRNY? Ideal ar fi să răspundă tuturor preferinţelor: celor ale diasporei nostalgice, celor ale noilor reprezentanţi ai generaţiei de expatriaţi şi, în acelaşi timp, celor ale gustului unui public american care aşteaptă "culoare locală", dar şi entertainment, originalitate şi valori tradiţionale, arte patrimoniale şi arte emergente şi a cărui răbdare de a descoperi este oarecum egală cu fracţiunea unei secunde. Ei bine, da, asta ar fi ideal, dar este nerealist şi imposibil dintr-o perspectivă profesionistă. Nici o organizaţie culturală serioasă nu se poate adresa în acelaşi timp unui public atît de vast ca aşteptări, preferinţe, gusturi. Fiindcă a te adresa tuturor devine a nu te mai adresa de fapt nimănui, a nu fi în stare să îţi constitui profilul, să îţi defineşti linia de acţiune, pe scurt, să exişti şi să devii credibil şi identificabil într-un spaţiu dat. Pe de altă parte, nimic din ceea ce face o programare interesantă în contextul exterior ţării nu poate fi analizat cu aceleaşi instrumente de evaluare pe care le folosim cînd ne plasăm din perspectiva internă a instituţiilor şi gusturilor naţionale.

De ce, aşadar, programăm şi susţinem la New York artişti ca Perjovschi şi Bejenaru, pe cei de la Galeria Plan B, pe Gianina Cărbunariu sau pe Peca Ştefan, pe Saviana Stănescu sau pe Nina Cassian, pe Matei Varga sau pe Lucian Ban, pe Eduard Gabia sau pe Dan Sociu? De ce ne angajăm de doi ani de zile în multiple restrospective cinematografice româneşti şi prezentări ale noului val de regizori, care culminează la Lincoln Center cu prima trecere în revistă a cinematografului românesc din anii '50 încoace? De ce susţinem promovarea lui Cristian Mungiu pentru LA Critic Awards şi pentru Golden Globe şi Oscar? De ce iniţiem şi realizăm la ICRNY Academia Itinerantă "Andrei Şerban" şi albumul retrospectiv al activităţii internaţionale a acestui mare artist care trăieşte în America şi este considerat printre cei cinci regizori care au marcat secolul al XX-lea, alături de Brook şi Wilson? De ce vrem să aducem în toamnă la New York Librăria Cărtureşti? În primul rînd, pentru că toate aceste nume, toţi aceşti artişti reprezintă un interes şi o sursă de credibilitate pentru una sau mai multe organizaţii americane al căror public devine astfel, din indiferent, atent şi interesat de creatorii din România.

În al doilea rînd, pentru că Andrei Şerban, Mungiu sau Perjovschi sînt garanţia unei dinamici de modernizare a percepţiei exclusiv tradiţionaliste întreţinute şi fixate încă în percepţia "oficială" despre o naţiune postcomunistă. Or, ceea ce trebuie azi cucerit în favoarea noastră este un public cosmopolit, emancipat, modern, obişnuit cu transferul şi multiplicarea informaţiei. Insularitatea unei clientele conservatoare, oricînd gata să aprecieze doar valorile sigure ale artelor, izolează şi restrînge aria de vizibilitate a oricărei culturi europene în spaţiul american. O asemenea politică a diplomaţiei culturale e depăşită şi, pînă la urmă, total ineficientă. Abia în faţa unei asemenea politici exclusiviste a culturii "de export" putem afirma că banii contribuabilului sînt prost alocaţi. Fiindcă se întreţine astfel o inerţie de percepţie care limitează deschiderea către un public potenţial mult mai larg. (Corina Şuteu, Dilema veche, nr. 238, 4 septembrie 2008)

Corina Şuteu este directoarea Institutului Cultural Român din New York.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Matei Martin


Alte articole

 Dilemele anului 2008: Literatură - Conformismul prozei tinere, Marius Chivu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer