Polemica anului literar 2008 a stîrnit-o Paul Cernat cu articolul Puncte din oficiu pentru literatura tînără publicat în Observator cultural, nr. 437 şi 439. Scris la mai puţin de cinci ani de la debutul Colecţiei Ego. Proză a Editurii Polirom, colecţie ce a lansat propriu-zis literatura tînără, eseul a stîrnit pasiune pe forumuri şi indignare în sînul tinerei bresle a criticilor literari.
În chestiunea capodoperei care ne desparte
Puncte din oficiu... este articolul unui critic dezamăgit: perioada de graţie critică, de supralicitare constructivă s-a scurs, ar fi timpul ca prozatorii tineri să demonstreze, precum predecesorii modernişti, că au disponibilitate şi potenţial pentru mize (mai) mari. Minimalismul biografist placat pe microrealismul cotidian s-a epuizat, "cît despre autoficţiunile neobeat, puţine trec graniţa unei paraliteraturi cu fiţe mainstream. Neputinţa de a trece dincolo de consemnarea rafistolată, tratată puştesc şi uneori şleampăt a propriilor experienţe biografice (derizorii, cel mai adesea); lipsă de suflu livrată drept minimalism "poetic"; tentative disperate de a-şi conjura (sub)mediocritatea narativă prin scene "tari" sau stridenţe cu sex-crime-droguri adaptate stîngaci; mizerabilisme fiţoase, "revoltate", bogat condimentate cu porcării de cartier (ca în rateurile cinematografice ale anilor '90, unde actorii se cred autentici dacă zbiară, înjură şi se zbat epileptoid); incapacitate de a descrie un cadru sau o fizionomie. Aproape toate aceste pretinse sfidări ale solemnizărilor sau ale consumismului miros de la o poştă a moft şi a fake-uri manufacturiere". Dincolo de talent şi inteligenţă, e nevoie (şi) de teme mari în sensul "forţei narative, a complexităţii compoziţionale şi a anvergurii abordării unor experienţe majore". Înainte de a le reabilita teoretic, Paul Cernat resimte lipsa tradiţiei umaniste şi a capodoperei, adică a provocărilor narative, a viziunilor integratoare, a problematicilor şi mesajului universal-umane, a construcţiei lumilor ficţionale complexe populate de personaje pregnante. În acest sens, recurge la exemplele marilor scriitori modernişti inter/postbelici şi la valorile clasicizate, valori unde - dincolo de forme (convenţii, scriitură, limbaj) relativ uzate - se află ilustrată experienţa umanităţii şi angajarea în datele memoriei istorice.
Medie & conformism
Eseul trebuie citit dincolo de studiul de caz - fatalmente discutabil - aplicat literaturii române tinere, fiind, în fond, o reacţie în siajul conservatorului Harold Bloom de contestare a paradigmei culturale postmoderne care a instituţionalizat relativismul şi a erodat canonul occidental. Criticul deplînge tirania valorilor soft: nu Istoria, ci microistoria, nu transcendenţa, ci contingenţa, nu societatea, ci microsocialul, nu moralul, ci relativul, nu autenticul, ci artefactul, nu cultul, ci popularul, nu condiţia umană în sine, ci accidentalul, marginalul ş.cl. Complacerea în teoria compromiterii definitive a marilor naraţiuni, desconsiderarea stilului şi supralicitarea mizelor pop, toate acestea sînt cauzele mediocrizării literaturii, cauze denunţate de un critic a cărui singură "vină" este exigenţa şi refuzul resemnării în faţa noii episteme: "Mi se va spune că astea sînt datele epistemologice şi de sensibilitate dominantă ale lumii în care trăim. Cred însă că e vorba mai curînd de o sensibilitate instituţionalizată decît de un "dat". Valorile şi sensibilităţile literare se negociază mereu, nu se acceptă prin ucaz. Marii artişti îşi domină epoca şi, la rigoare, o sfidează".
Capodoperele se scriu sau nu, indiferent cine / cum le cere (şi care e îndreptăţit să o facă). Eseul ridică însă cîteva mari întrebări. Cît din relativismul postmodern este consubstanţial individului şi cît este tipar politic impus? În ce măsură mai poate fi scriitorul o voce subversivă, care rezistă critic Zeitgeist-ului? Mai poate el recrea lumea dincolo de determinările paradigmei? Mai poate scriitorul să ne ofere iluzii care să forţeze orizontul de aşteptare sau este doar un conformist, un scrib al noului dogmatism, un "autocastrator" preocupat doar de propria vînzare? Acum, cînd arta s-a atomizat prin "consangvinitatea" relativismului şi a consumerismului, acum, cînd individul are motive în plus să-şi chestioneze identitatea în no man's land-ul globalizării, nu resimţim, oare, tot mai acut nevoia unor noi naraţiuni de legitimare? Acum, cînd totul e medie, consumabil şi dispensabil, pot fi valorile "tari" reabilitate / relegitimate / revitalizate? Cît de profitabilă este, pe termen lung şi în sens umanist, credinţa că banii şi gloria sînt scopuri, şi nu consecinţe relativ accidentale ale scrisului? Iată adevăratele dileme din subtextul lui Paul Cernat. Din păcate, nici unul dintre criticii care au intrat în polemică nu şi-a asumat responsabilitatea preluării critice a acestor teme.
Literatură la ofertă. Atenţie! Nu conţine capodopere!
Avem o literatură tînără, deocamdată, modestă (cel puţin prin comparaţie, de pildă, cu maghiarii). Paul Cernat face însă imprudenţa să alcătuiască nişte liste, iar listele sînt întotdeauna vulnerabile. Astfel că polemica s-a redus la un interminabil ping-pong cu nume de autori. Criticii nu pariază toţi pe aceleaşi nume. Nimic scandalos aici, doar o chestiune de exigenţe / gusturi / viziuni. Exemplele de scriitori şi opere româneşti sau străine, clasice sau contemporane nu erau decît "victimele" colaterale ale comparatisticii. Reiau: Paul Cernat constată o lipsă (de ambiţie) şi modestia unor standarde, nu reclamă exclusivitatea capodoperei sau standardizarea ei. (Lasă că termenul de capodoperă pare în ochii tuturor definitiv compromis, deşi este doar un termen generic pentru superlativul literar.) Dat fiind capitalul simbolic al ideii de "literatură tînără", contestatarii au profitat de transferul încrederii şi al simpatiei. (S-ar zice că proza tînără este mai presus de orice exigenţă critică. De unde şi în baza a ce această supralegitimitate?) Prin desolidarizare cu viziunea negativă a "reacţionarului" Paul Cernat (un consens curios, nemaiîntîlnit pînă acum între personalităţi critice atît de diferite: Daniel Cristea-Enache şi Costi Rogozanu de aceeaşi parte a baricadei?!), criticii au făcut figura unor samariteni literari protejînd teritoriul ameninţat de un insider, doar pentru a-l exclude.
Primul care a profitat de vulnerabilitatea listelor a fost Bogdan Alexandru-Stănescu (De ce nu avem capodopere - prima parte şi partea a doua - Suplimentul de cultură nr. 197/198). Dacă Paul Cernat afirmă că romanele tinerilor prozatori nu reprezintă încă limita superioară a scrisului lor (nu le neagă, aşadar, potenţialul), B.A.-S. vorbeşte de-a dreptul despre incompatibilitatea dintre tinerii scriitori şi capodoperă. Dacă la primul exigenţa este, pînă la urmă, o măsură a încrederii, la cel de-al doilea neputinţa este ori presupusă (la modul umilitor pentru scriitori), ori un deziderat descumpănitor: "Tinerii autori români nu intenţionează să scrie capodopere. Nici cititorii lor nu aşteaptă capodopere, ci literatură. Nu Literatura... Ba chiar, unii dintre ei fac toate eforturile pentru a nu pica în mrejele capodoperei". Ce-ar face editorul B.A.-S. dacă ar primi în manuscris o aşa-zisă capodoperă? O va respinge şi îl va pune pe neglijentul autor s-o rescrie de dragul cititorilor (mediocri)? Care cititori "par mai puţin "critici" la adresa lipsei de "monumentalitate" (extrag aici, oarecum perfid, una dintre trăsăturile ce nu pot lipsi dintr-o capodoperă), la adresa lipsei marilor teme, mai receptivi la produsul finit şi, de ce nu, adecvat, pe care scriitorul tînăr îl oferă. So, we have a happy customer..." Aşadar, literatura ar fi comerţ şi nimic mai mult. Restul e fobie faţă de valoare, umanism, simbolizare etc. Cît despre "situaţia deplorabilă a capodoperei pe mapamond", l-aş sfătui pe B.A.-S. să-şi recitească propriile cronici la Pamuk, Bolano, Cheever sau Makanin (aceasta nu e o listă!). Există cumva un număr finit de capodopere? (Se uită că şi minimalismul are capodoperele lui.)
Un alt reproş curios este refuzul conformării lui Paul Cernat la Zeitgeist-ul postmodern (minimalism-relativism-hedonism-noua autenticitate), ca şi cum relevanţa unei opinii critice ar ţine exclusiv de apartenenţa la paradigma/ideologia în chestie. De cînd e postmodernismul normativ sau non-criticabil!? Subliniază Paul Cernat, de data asta în Dilema veche nr. 244 (O lume intelectuală cu e-uri): "Prin definiţie, critica judecă, discerne şi ierarhizează valorile. Dacă n-o face, nu e critică. Iar eu cred că valoarea estetică - nu esteticul! - e universalizabilă şi nereductibilă la context (istoric, geografic, cultural) sau la eventualele determinări extraliterare, de clasă, gender...". (Distanţa dintre aceste aserţiuni şi articolul Dincolo de canonul estetic din Observator cultural, nr. 126/2002, de pildă, este semnul asimilării între timp a unei bibliografii mai complexe, nicidecum al unei presupuse inconsecvenţe reproşate de Daniel Cristea-Enache).
Cu aceeaşi resemnare iritată scrie şi Costi Rogozanu (Atenţie, iar ne-a murit literatura, în Cotidianul din 8 septembrie 2008) la care apreciez măcar consecvenţa în superficialitate. Jurnalistul reia aceleaşi două-trei idei primite de-a gata: literatura, marginală în cîmpul culturii şi complementară în relaţie cu filmele sau muzica, trebuie să fie după chipul pop al realităţii şi conformă cu gustul şi nevoile publicului. Orice altă exigenţă este, se-nţelege, retrogradă, literatura nemaiavînd nevoie de hermeneutică, ci doar de o promovare adecvată target-ului. Ca şi B.A.S., afirmă că, în relaţia scriitor-cititor, criticul nu-şi mai găseşte azi locul de interpret. Prin urmare, amîndoi găsesc inutilă, ba chiar dezagreabilă, discuţia despre valoarea şi importanţa literaturii sau despre relevanţa tradiţiei umaniste. Dar despre ce ar trebui să discutăm noi, ăştia care ne ocupăm cu literatura, dacă nu despre criterii, mode, cauze, efecte ş.cl., în numele şi pentru "cititorul ideal"!? Cînd literatura spune "Cumpără-mă!", valoarea ei este ieftină, de bazar. Ar trebui criticul literar să consimtă tacit la facil şi superficial în numele hedonismului epocii!?
În România literară, nr. 37, apropo de punctele din oficiu acordate de Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache (Biata proză tînără) întreabă aiuritor: "Nu-i totuşi niţel cam tîrziu pentru exigenţa evaluativă?". Din păcate D.C.-E. nu ne spune care ar fi limita maximă ce conferă legitimitate unei reevaluări critice. Cam după cît timp se prescrie libertatea de revizitare critică a unei opere? Aici merită menţionat şi articolul comparatist al Adinei Diniţoiu (Literatura tînără în instanţă critică, Observator cultural, nr. 444) care subliniează exact faptul că "relativismul implică chiar revizuirea şi mai ales rediscutarea canonului". Relativismul, într-adevăr, propune şi începe rediscutarea canonului, dar asta numai pentru a submina criteriile, a sfîrşi cu delegitimarea lui şi a compune canoane alternative printr-o absurdă multiplicare instituţională a... umanităţilor.
Dintre numeroasele întrebări ridicate de această polemică, aleg una singură pentru cititorii cu dileme ai literaturii: cît de îndreptăţită sau de vetustă este pofta după o capodoperă a timpului nostru?