Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Trip

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Extaz, Explorare, Excurs Estetic - Trip


ianuarie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Filmul Trip e un act de artă care impune disponibilitate şi concentrare totală. Merită să fie văzut cu telefonul închis şi fără alte întreruperi, iar experienţa unei astfel de vizionări va duce inevitabil la o stare de tripping estetic. Titlul trimite la un tripping legat de extazul indus de droguri şi alte forme de alterare a conştiinţei. De asemenea se referă la un tripping concret: împiedicări fizice, căderi, dar şi la un tripping metaforic: îndrăgostiri dureroase, încălcări ale graniţelor prieteniei. Conţine şi ideea de trip ca excursie: unul dintre personaje se află într-un periplu rar întrerupt, grupul pleacă la sfârşit într-o călătorie fără destinaţie, dar au loc şi călătorii interioare de explorare a sinelui, de descoperire a unui colţ de stâncă de care să ne agăţăm în urcuşul continuu spre moarte.

În ciuda aparenţei de fragmentarism, coerenţa structurii este maximă. Îmbinarea dintre diferitele planuri se face natural, urmând o logică impecabilă.

Mişcarea, mai exact, succesiunea de imagini, face întregul acceptabil, ca să parafrazez reflecţia unui personaj. Ritmul e alert, poate chiar prea alert uneori. Sunt momente când un anumit cadru care apare şi dispare prea repede ar fi suportat mai mult timp de expunere pentru a fi focalizat. Surprinderea Constanţei şi a împrejurimilor transformă filmul într-o simfonie compusă oraşului care contrapunctează foarte bine interioarele cenuşii apăsătoare. Spectatorul îmbrăţişează momentele când personajele părăsesc spaţiile închise, claustrofobice, şi apar pe fondul unui peisaj care reuşeşte să le potenţeze la maxim. Prietenia protagoniştilor Yumi şi Dani este redată sublim în cadrul cu cei doi pe ţărmul mării, iar impulsul Adei de a călători departe este exprimat vizual prin pedalarea ei spre ieşirea din oraş. Secvenţele care se centrează asupra personajului androgin şi anonim sunt un fel de folly (structură arhitectonică extravagantă fără funcţionalitate) cinematografic, o intruziune inspirată, un excurs estetic inedit. Sunt momente de artă pură, mişcare, culoare, aparent incluse fără motivaţie narativă, dar cu toate acestea, ţesute în structura filmului foarte inteligent. Ele trădează accentul pe care filmul îl pune pe un estetism marcat.

Filmul identifică exact starea de coolness în căutarea căreia se află personajele şi lumea lor. Atmosfera de partying atât la bar, cât şi în apartament este foarte veridică. Muzica folosită contribuie la redarea sentimentului de ieşire din realitate; le ajută pe personaje să plonjeze într-un spaţiu al intensităţii senzoriale şi al experienţelor limită. Dar pe lângă acest extaz, există şi momente de tristeţe sfâşietoare: când se ascunde Ada după gunoaie şi anxietatea ei într-un asemenea context contrastează cu strălucirea fostei iubite sau când mănâncă Yumi la baie în tren, neputând să-şi reprime un urlet, şi disperarea ei contrastează cu platitudinea celorlalţi călători. Obsesia grupului este să râdă de o societate închistată în tipare repugnante şi se menţionează de multe ori păcatele "gospodarilor" şi variaţiuni pe aceasta temă. Gospodinele din tren cu dispreţul lor faţă de "tineret" dau măsura ororii pe care protagoniştii o definesc constant. Tatăl, de asemenea "gospodăresc", este un alt exemplu de existenţă clişeizată şi lipsită de substanţă. Problema trăirii în afara normei revine mereu, demonstrându-şi valabilitatea. Filmul oferă modele de excepţionalism - poţi să te simţi în afara lumii şi poţi să vrei să evadezi complet dacă ai inteligenţă peste medie cum pare să aibă Dani şi dacă eşti autoizolat sau marginalizat de cei care se conformează cum pare să fie cazul celorlalte personaje.

Spectatorului neiniţiat în filme de artă i s-ar putea părea un film discursiv; dar spectatorul căruia i se adresează filmul savurează tiradele lui Dani, personajul infatuat de propriul discurs şi propriile revelaţii. Demonstraţiile lui în faţa colegilor sau prietenilor sunt preluări creative de teorii pe care le interiorizează şi pe care le explică cu pasiune celor din jur. Reflecţiile lui lingvistice, uneori ludice, trădează o subtilă venerare a limbii, pe filieră suprarealistă, ca şi episoadele de role play. Tentaţia de a psihanaliza aceste treceri totale în subconştient e mare. Se poate chiar crede că încălcările graniţelor conştientului în film sunt incluse pentru a fi psihanalizate. Faptul că textul foloseşte terminologie care se referă la psihic şi arată clar o cunoaştere a vocabularului psihanalizei permite plonjarea în analiza de acest tip. Personajele pe care şi le aleg Yumi, Dani, Ada, Ovidiu şi Cristi într-un joc al interpretărilor imaginare relevă esenţa personalităţilor lor. Universurile paralele create pot fi văzute ca un exerciţiu de metatextualizare. Ce apare pe ecran în timpul delirului role-play este o exacerbare a nevoii şi dorinţei de a juca roluri, de a ieşi din realitate prin asumarea de "personaj" sau mască - şi asta se poate spune şi despre persoanele din film care se imaginează altceva, dar şi despre actorii care fac o trecere în joc de gradul doi, interpretând personaje care dau viaţă altor şi altor personaje într-un impuls postmodern. Dacă spectatorul refuză o astfel de citire, poate aprecia lansările în pură imaginaţie de dragul evadării din imediat fără să determine sensuri - este lansare în subconştient de dragul lansării în subconştient, al imaginaţiei şi al jocului. Reveriile de tipul celor din filme precum Angels in America (2003) de Mike Nichols şi Six Feet Under (2001-5) de Alan Ball funcţionează în structura complexă a filmului. În ultimele secvenţe de reverie, textul poetic se suprapune superb pe imaginea care devine poezie cinematografică pură. Ambiguitatea reverie-realitate din aceste scene induce spectatorului o incertitudine plină de provocări explorabile.

Filmul foloseşte multe referinţe şi citate foarte bine plasate. Inscripţiile de pe frigider de genul "Artă, bă", fotografia lui Radu Afrim de pe dulap, desenele semnate de Laura Iancu, vizibile pe fundal intră în contrast profund cu detaliile unui context al comunului şi urâtului - muşamaua şi persanele atât de frecvente în apartamentele româneşti. În scena în care Dani face mai multe lucruri deodată într-o încercare disperată de a-şi sfida propriile limite şi de a se antrena pentru multitasking, referinţele ar fi putut fi mai explicite. Pe un ecran rulează filmul 2046 (2005) de Wong Kar-Wai cu subtitrări în rusă, în timp ce pe altul regizoarea a ales să menţioneze autoreferenţial propriul film de scurt metraj Fără pereche (2007). Personajele amintesc mereu nume de autori şi teorii pe care le apără sau atacă cu convingere, o calitate rar întâlnită printre masele de studenţime de azi.

Trip cucereşte prin plonjarea în universul unui grup vibrant format din individualităţi bine conturate. Publicul este sedus, făcut să simtă empatie, să râdă, să se întristeze, să savureze imaginea, să analizeze, să îşi pună întrebări, să se mişte după muzică, să se încrunte, să se indigneze sau să aprecieze energia şi fluenţa exerciţiului cinematografic. Şi reacţia de orice fel este o victorie într-o lume care se scufundă din ce în ce mai adânc în indiferenţă şi apatie faţă de artă. Filmul este recomandat celor care sunt deschişi formelor intense de extaz, explorare şi excurs estetic.



 Toate articolele despre Trip


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ludmila Martanovschi


Alte articole

 Premiera Trip-ului, Laura Iancu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer