Resnais, Mihăileanu, Losey - Zilele Memoriei / Journées du souvenir, 2009

Priveam interviurile cu Klaus Barbie, aşa cum le aşezase Kevin Macdonald în Mon meilleur ennemi, un documentar care a rulat în toamna lui 2008 în ţară, şi nu îmi venea să cred că omul acesta îşi ţesuse o pînză opacă în care îşi învelise tot trecutul de mercenar SS. În avion, în drum spre Franţa, apoi la proces, în Lyon, avea privirea unui căţel certat pe nedrept. Întotdeauna mi-am spus - sau mai bine spus, ori de cîte ori am avut ocazia odată ce am văzut proiectul acesta - că o foarte bună încercare pentru toţi cei implicaţi în maşinăria nazistă în al Doilea Război Mondial ar putea fi Nuit et brouillard, documentarul din 1954 al lui Alain Resnais. Poate că dacă ar fi fost capturaţi şi obligaţi să-l vadă non-stop ani de zile, precum în exerciţiul pe care i-l aplică psihiatrii lui Alex în A Clockwork Orange, măcar la nivel psihic ar fi simţit o parte din cazna pe care ei au gîndit-o pentru evreii închişi în lagăre.

Nuit et brouillard e foarte dens. Treizeci de minute, imagini filmate după război în fostele lagăre, imagini de arhivă înregistrate chiar în timpul războiului, aşezate astfel încît să avem o privire de ansamblu asupra etapelor în care a fost pus la cale genocidul: transport, selecţie, repartizare pe sectoare, muncă, înfometare, moarte, ardere. Nu erau necesare mai multe minute. Sînt imagini pe care abia acum nu le veţi uita, chiar dacă între timp au fost reluate de alte şi alte documentare, dintre care unele au putut şi pot fi văzute şi pe Discovery sau pe Viasat History. Nuit et brouillard spune mai multe decît un întreg curs de istorie, astfel că ar trebui să fie subiect obligatoriu în programele şcolare.

Train de vie e filmul datorită căruia am fost cucerit de Radu Mihăileanu. Eram la liceu şi auzisem de această coproducţie europeană pe la televizor. Însă în Deva la cinema nu l-am prins - de altfel nici nu ştiu dacă a rulat în oraş. Abia prin 2002 l-am văzut, cînd în Cluj era o cinematecă dubioasă, improvizată undeva în Piaţa Muzeu. Am fost imediat încîntat de naturaleţea povestirii lui Mihăileanu, de pofta de viaţă şi de bucuria transmisă de evreii care îşi organizau scăparea, de uşurinţa cu care autorul înnoadă durerea, dragostea şi umorul, de balansul dramatic pe care îl dă poveştii fără a fi ostentativ. Mihăileanu e unul dintre puţinii autori care ştiu să se raporteze la sau să folosească teorii şi concepte din filosofie fără a fi preţioşi sau ursuzi. Dacă nu ar fi fost contemporan cu La vita e bella, probabil că Train de vie ar fi fost un film mult mai urmărit şi mult mai comentat.

Dacă aţi văzut Caché al lui Haneke, trebuie să vedeţi şi Monsieur Klein al lui Joseph Losey. Iar dacă nu l-aţi văzut, cu atît mai mult, fiindcă bucuria de a descoperi ulterior filiaţii ideatice va fi mai mare. Domnul Robert Klein e un colecţionar de artă. În Franţa aflată sub ocupaţie nazistă o duce foarte bine. Evreii sînt nevoiţi să îşi vîndă obiectele de preţ şi Robert Klein profită din plin de situaţia asta. Pînă într-o zi, cînd primeşte un ziar al comunităţii evreieşti. Deranjat de situaţie merge la poliţie şi află că mai există cineva cu acelaşi nume în Paris. Poliţia începe să îl şicaneze, el însuşi e contrariat de cele ce se petrec, astfel că va căuta să afle adevărul: cine e misteriosul tiz şi, pe de altă parte, dacă nu cumva poliţia are dreptate (conform situaţiei din 1942) să îl suspecteze că ar fi evreu. O aventură kafkiană şi un Alain Delon excepţional, care abandonează statura de playboy pentru griji specifice unui detectiv particular, într-o istorie care îi devine obsesie mistuitoare.

Cele trei filme rulează săptămîna aceasta în Bucureşti la Institutul Francez, în programul dedicat memoriei victimelor Holocaustului. Pur şi simplu nu trebuie ratate!