În comparaţie cu filmele precedente ale lui Gus Van Sant - Elephant, Last Days şi Paranoid Park -, Milk e tradiţionalist din punct de vedere estetic: o biografie, dacă nu chiar o hagiografie, despre primul homosexual declarat care a candidat cu succes la un post într-un consiliu orăşenesc californian. Dar pentru o hagiografie - şi, în general, pentru un film american cu un mesaj progresist - e admirabil de informal. Nu pare nicio clipă didactic, aşa cum pare pe alocuri un film ca Brokeback Mountain, a cărui ambiţie de a ajunge la inima spectatorului cu prejudecăţi este şi ea, desigur, admirabilă, dar produce şi momente la care spectatorul fără prejudecăţi poate simţi că i se bagă degetele în ochi. De exemplu, scenele de sex gay din Brokeback... (filmate de un hetero) strigă prea tare la spectator: "Priviţi! Nu e nimic dezgustător! E frumos!". Inocenţa lor edenică e prea apăsată; au ceva greoi şi un pic absurd - tocmai din cauză că regizorul e prea bine intenţionat ca să-şi permită să aibă umor. Dimpotrivă, sexul din Milk (filmat de un gay) e tratat atît de natural şi de fără farafastîcuri încît aş îndrăzni să prezic că eventualii spectatori cu prejudecăţi rătăciţi la acest film nu-şi vor aminti decît cu întîrziere să se simtă dezgustaţi. Homosexualitatea de-aici n-are cîrlig comercial: nu poate stîrni nimic comparabil cu amestecul acela de curiozitate şi dezgust care a vîndut atîtea bilete la Brokeback...
Milk nici nu e un film despre asta. E un film despre cum se organizează un partid, despre cum se cîştigă electoratul, despre cum se argumentează în favoarea unor drepturi cetăţeneşti elementare, astfel încît toată lumea să înţeleagă că sînt elementare: e despre politică. Dacă mulţi spectatori îl vor ignora sau vor ieşi din sală (şi mă tem că vor fi mulţi), n-o vor face atît din dispreţ pentru cultura gay, cît din dezinteres pentru cultura politică. Nu vreau să spun că Van Sant se adresează doar unui public restrîns. Bineînţeles că vrea să ajungă la cît mai mulţi oameni, inclusiv dintre cei care nu-i împărtăşesc convingerile, numai că înţelege să facă asta cu inteligenţă şi cu demnitate - în spiritul omului pe care-l omagiază. Dar Milk e un film perfect accesibil. Principala sa armă e, desigur, marele actor - şi heterosexual confirmat - Sean Penn.
În rolul lui Harvey Milk, Penn are una dintre cele mai grele misiuni care-i pot reveni unui actor: să joace un om fără defecte serioase, perfect de treabă, astfel încît acesta să iasă şi uman, şi atrăgător. În interpretarea lui, Milk are trei trăsături principale: credinţa ardentă într-un ideal - crearea şi menţinerea unui cadru legal în care drepturile homosexualilor să fie protejate; vocaţia de politician - un anumit histrionism, o plăcere reală de a organiza oamenii şi de a vorbi în public; şi doar în ultimul rînd sexualitatea. Marea artă e în întrepătrunderea acestor trăsături: inteligenţa politică e luminată de sufletism, sufletismul e colorat de inteligenţa politică şi sexualitatea, nedisimulată, dar discretă, îşi mai iţeşte din cînd în cînd capul printre ele (în unele surîsuri cochete sau în micile gesturi emoţionate pe care le face Milk atunci cînd e sărbătorit de prietenii săi). Aşa se face că, deşi de la un punct încolo nu mai aflăm lucruri noi despre Milk, deşi n-are mari conflicte interioare şi nu poartă feţe diferite în public şi în viaţa lui particulară (pentru asta a şi luptat: pentru o lume în care homosexualii nu vor mai fi siliţi să fie oameni cu două feţe), portretul e mereu dinamic, mereu vibrant.
Scenariul (Dustin Lance Black) are acelaşi tip de dinamism, datorat întrepătrunderilor subtile şi nu melodramei. Realizatorii unui film biografic sînt, desigur, obligaţi să identifice şi să reliefeze firele principale ale unei vieţi, conflictele ei centrale; sînt obligaţi să-i găsească forma dramatică. Problema e că forma spre care tinde o viaţă - aproape orice viaţă - redusă la "fire principale" şi "conflicte centrale", e aceea a melodramei. Dar firele principale ale vieţii lui Milk - cum ar fi relaţia lui cu un iubit care în cele din urmă s-a sinucis, sau relaţia lui cu un coleg din consiliul municipal, care pe 27 noiembrie 1978 a intrat cu un revolver în primăria din San Francisco şi i-a împuşcat atît pe Milk, cît şi pe primar - sînt urmărite şi alternate cu o asemenea fineţe, încît spectatorul nu le distinge decît tîrziu în dezordinea pozitivă, tonică, a vieţii. Poveştile de dragoste se întrepătrund natural cu luptele politice, victoriile cu înfrîngerile, facerea de noi prieteni cu facerea de noi duşmani; cu excepţia crimei, nu există "scene mari" şi, deşi lansează cîteva sugestii în privinţa motivelor din capul ucigaşului (Josh Brolin), Van Sant le lasă neelucidate. Pentru un film biografic despre un martir, şi încă despre unul pasionat de operă, Milk e uluitor de neemfatic. Tocmai din acest motiv, discursurile eroului sună foarte curat.