Publicul-ţintă, chestiune ce ar trebui să fie determinantă pentru toate instituţiile de spectacol, pare a fi o problemă rezolvată pentru cele care-l menţionează expres în titulatură - printre ele, teatrele de animaţie pentru copii şi tineret. Acoperind însă o plajă de vîrstă destul de largă, de pe la 3 ani pînă pe la 17-20, nuanţările se impun cu necesitate. Mai mult, în cadrul aceleiaşi grupe de vîrstă, regizorii atenţi îşi organizează spectacolele pe mai multe niveluri de înţelegere, astfel încît ele să poată fi receptate cu tot atîta savoare la ambele capete ale intervalului. Şi chiar dincolo de acestea, de cei care rezonează la universul copilăriei şi la mijloacele specifice animaţiei.
O incursiune printre teatrele de gen, prilejuită atît de ediţia 2008 a Festivalului Internaţional al Teatrului de Animaţie, organizată în decembrie trecut de Teatrul Ţăndărică, dar şi de alte premiere din ţară, pune în evidenţă cîteva aspecte legate de spectacolele pentru copii între 3 şi 7 ani, precum şi pentru cei între 6 şi 12 ani. Dar să luăm lucrurile pe rînd.
Din prima categorie, reţine atenţia Gulliver în Ţara Lilliput după Jonathan Swift, o premieră a Teatrului "Mihai Popescu" din Tîrgovişte, în regia lui Gabriel Apostol. Înainte de toate, trebuie subliniat că alegerea titlului şi montarea ţin cont de particularităţile spaţiului. Sala de tip underground, îngustă, dar foarte înaltă, impune constrîngeri de amplasare pe care regizorul a ştiut să le transforme în avantaje, recurgînd la formula uzitată în general, pentru a reda diferenţa de gabarit dintre Gulliver şi celelalte personaje, anume aceea de a distribui un actor în rolul principal, restul rolurilor fiind atribuite păpuşilor. Decalajul e însă accentuat, stabilind şi un raport faţă de natură. Dacă eroul "încape" cu greu în lumea liliputanilor, el este, la rîndu-i, foarte mic în comparaţie cu marea învolburată de furtuna care l-a aruncat pe acest ţărm.
Întru stabilirea acestor disproporţii, regizorul foloseşte întreaga sală - de la balconul tehnic pînă în scenă, pe deasupra spectatorilor vor undui valurile oceanului, formînd un dublu efect, atît de imensitate a apei, cît şi de cuprindere a publicului în poveste, de "fraternizare" cu protagonistul (scenografia: Daniela Drăgulescu). Ceea ce nici nu e foarte greu, de vreme ce Daniel Deac, în rolul lui Gulliver, are look de marinar al zilelor noastre, plus ingenuitate şi farmec, căldură şi înţelegere, jovialitate şi umor. Personalitate au însă şi celelalte personaje, interpretate de marionete pe fire lungi. Fiecare se distinge printr-o trăsătură sau caracteristică aparte, menită să individualizeze, dar şi să stîrnească rîsul. Exemplu relevant poate fi intendentul regelui, cel cu probleme de orientare, care o ia mereu în direcţie opusă. Tot asemenea, situaţiile scenice au haz în sine sau prin atitudinea pe care Gulliver o are, de pildă, faţă de disputa despre oul fiert, care declanşează ostilităţile dintre cele două insule rivale.
Comicul creat se înscrie astfel într-un registru potrivit vîrstei micilor spectatori, agreabil însă pentru oricine. Gabriel Apostol stăpîneşte bine construcţia fiecărei scene, care se încheagă în crescendo, avînd un final propriu şi deschidere spre momentul următor.
Alt spectacol destinat aceluiaşi segment de public, şi care a avut, de asemenea, premiera de curînd, este Punguţa cu doi bani de la Teatrul Ţăndărică, în regia lui Decebal Marin. Sub aspect plastic, este o montare plină de culori vii şi calde, în combinaţii vesele şi dinamice, etalate în decor, costume şi păpuşi (scenografia: Carmen Raszovski). Se recurge, de asemenea, la actori la vedere care interpretează rolul Moşului (Gabriel Apostol) şi al Babei (Simina Constantin), în timp ce păpuşi de mărimi şi moduri de acţionare diferite preiau partiturile animalelor. Mai numeroase decît în povestea lui Creangă, întrucît prin dramatizare au fost introduse scene în care Cocoşul întîlneşte alte animale din lumea satului.
Ceea ce convinge mai puţin este modul în care se dezvoltă aceste momente. Dacă, în ce priveşte arta animaţiei, ele dau ocazia unor demonstraţii de măiestrie din partea actorilor-mînuitori, sub aspectul teatralităţii, lucrurile sînt mai puţin împlinite şi nici nu servesc firul narativ. Prin prezentarea pe larg a universului rural, cu animale domestice sau din pădure, a fost vizat, probabil, un scop educativ - abandonat însă şi chiar contrazis de umorul cu conotaţii amoros-sexuale, creat extratextual, mai ales în scenele dintre Moş şi Babă, Găină (Florin Mititelu) şi Cocoş (Alina Teianu).
A nu se înţelege că aceste observaţii s-ar dori o pleodoarie pentru prezenţa unuia sau absenţa altuia dintre cele două elemente. Nicidecum. Nimeni nu le respinge dacă sînt bine făcute şi motivate. În schimb, ar fi de militat, totuşi, pentru o montare unitară, în acord cu nivelul de înţelegere şi de dezvoltare al destinatarului pe care creatorul spectacolului şi l-a propus.
Dintre spectacolele de animaţie pentru categoria de vîrstă imediat superioară, de la 7 la 12 ani, face parte Ghiocelul şi Omul de Zăpadă, din repertoriul Teatrului Vasilache de la Botoşani. Regizorul Marius Rogojinschi adaptează textul într-un emoţionant poem scenic despre iarnă şi sărbători. Dramatizarea are ritmul lin al poveştilor spuse la gura sobei de un glas molcom, în fapt, chiar foloseşte astfel de personaje. Există un povestitor - însuşi H.C. Andersen, şi un căţel care comunică şi cu cei doi îndrăgostiţi - Soba şi Omul de zăpadă -, aduce şi informaţii despre viaţa stăpînilor săi, a servitoarei, a celor doi tineri care schimbă scrisori.
Dacă acţiunea este destul de statică, acest lucru este compensat însă de bogăţia şi de dinamismul imaginilor fascinante (scenografia: Marius Rogojinschi şi Marius Pastramagiu). Animaţia se regăseşte în cel mai deplin sens al cuvîntului, de la tehnici clasice la proiecţii şi efecte scenice perfect integrate. În lumina albăstruie a zăpezii sub clar de lună, ninsoare şi gheţuş, sanie şi derdeluş, stele alungate de viforul (personalizat în proiecţia video) care suflă cu putere redau inventiv atmosfera serilor de iarnă. Trecerea de la un anotimp la altul se face treptat, zăpada se topeşte, gheaţa se sparge, soarele îşi face apariţia, o plantă germinează în sol - toată această serie de transformări fiind realizată scenic cu mijloace tipice. În scenele de primăvară, lumina se schimbă, devine mai blîndă, începe dezgheţul şi lupta ghiocelului de a răsări, ajutat de o rază de soare, dar fascinaţia rămîne aceeaşi. Marius Rogojinschi a conceput un spectacol de mare sensibilitate, iar apariţia lui Moş Crăciun din final aduce energie şi bună dispoziţie.
La Teatrul pentru Copii şi Tineret din Constanţa, regizorul Mc. Ranin montează un veritabil spectacol de autor, semnînd textul, regia, şi scenografia. Povestea din Visele... nu este foarte complicată. Trei animăluţe - o pisică, un urs şi un ţap - pornesc în căutarea/la eliberarea Reginei Nopţii şi recuperarea rochiei cu stele, a baghetei magice şi, desigur, a cupei cu vise. În fapt, călătoria lor este mai mult un pretext pentru a aduce în scenă, în lumina de cuarţ, o sumă de vise de mare delicateţe. Mîini în mănuşi albe şi alte cîteva puţine elemente creează, rînd pe rînd, porumbei, fluturi, lebede şi rîme. Apoi, pe muzică de Vivaldi, un păianjen îşi ţese plasa în care prinde o pasăre, dar sfîrşeşte devorat de o alta, mai mare. Urmează un plonjon în lumea acvatică, unde valurile poartă scoici plutitoare şi trei căluţi de mare. Nu lipseşte nici jazzul, cîntat de contururi de contrabas, saxofon şi trompetă. Astfel, regizorul Mc. Ranin alternează scenele de vis cu cele de acţiune, ritmul diurn cu cel nocturn, penumbrele şi aburii cu străluciri stinse şi tulburătoare. Contrapunctic, spectacolul se încheie într-o notă de veselie şi optimism. Visele s-au întors, Regina Nopţii rîde mulţumită, cele trei animăluţe sînt fericite.
Prin expresivitatea aparte a imaginilor create, precum şi prin simbolistica viselor, spectacolul se adresează cu tot atîta îndreptăţire şi publicului adult. O "citire" în cheie psihanalitică poate dezvălui un alt palier atins de regizorul Mc. Ranin.
Această structură în cercuri concentrice sau straturi suprapuse acoperă, probabil, cea mai largă plajă de vîrstă a publicului-ţintă al teatrelor pentru copii şi tineret. Consecvenţa în acelaşi spirit ar putea să recîştige, pentru teatrul de animaţie, spectatori de toate vîrstele.