Din raţiuni de geografie personală, nu am participat la dezbaterea/întîlnirea publică organizată de CADI în jurul ameninţării generalizate la care se simt supuşi cîţiva dintre cei mai vizibili intelectuali români ai momentului, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu. Am urmărit, în schimb, fragmentul video pus în circulaţie de Revista 22 şi transcrierea apărută, ca supliment, în aceeaşi publicaţie, iar pentru că lectura mea a fost urmată de accelerarea evenimentelor dramatice pe scena politică autohtonă şi internaţională, punctele de vedere puse în circulaţie de participanţii la întîlnire mi-au apărut, dintr-odată, mult mai actuale şi mai demne de interes decît vor fi fost ele în acalmia preelectorală.
Liiceanu, Patapievici şi Tismăneanu (dar nu numai ei) se simt, aşadar, atacaţi din trei direcţii. Două dintre ele - presa generalistă, mai ales de televiziune, dornică de rating cu orice preţ (a se cita emisiunile dedicate mult prea faimosului ponei roz), şi formele publice de manifestare a civismului numite forumuri, pagini de comentarii ale cititorilor de ziare, bloguri - tind să trimită către atitudini de linşaj şi eliminare (din viaţa socială sau chiar fizică). A treia direcţie de expresie a ostilităţii ar fi "intelectuală" ea însăşi, constituită fiind din "o anumită parte" a presei culturale (cu Observatorul cultural la loc de cinste) şi pleiada tinerilor profesionişti ai culturii de altă orientare ideologică (de pildă, cvartetul Ernu, Rogozanu, Şiulea, Ţichindeleanu, coordonatorii Iluziilor anticomunismului românesc).
Despre jurnalismul de opinie agresiv n-aş avea prea multe de spus; împărtăşind sconsideraţiile unora dintre cei prezenţi la CADI (Mircea Toma, de la Agenţia de Monitorizare a Presei, experţi media, un reprezentant al CNA), dincolo de impunerea respectării dreptului la replică şi de o presiune sporită (de dorit, dar fără să se ştie precis cine ar putea-o exersa) întru respectarea codului deontologic al presei, nu-mi imaginez ce altceva s-ar putea face care să nu aducă flagrant a cenzură. Degradarea populistă a mass-mediei nu e o iniţiativă personală a unor jurnalişti, ci reflexul (escaladant) al unei degradări a relaţiilor sociale în România zilelor noastre, acelaşi fenomen care face ca oamenii să se împuşte pe şosea pentru că unul dintre ei a oprit la o trecere de pietoni sau mergea cu mai puţin de 80 km pe oră în oraş. Pe de o parte, pentru această stare de lucruri intelectualii sînt la fel de responsabili ca jurnaliştii, pe de altă parte, Liiceanu, Patapievici, Tismăneanu, ICR-ul nu sînt singurele ţinte de atac, orice deţinător al unei platforme publice de exprimare a opiniei (de la politicieni la alţi ziarişti) ajunge, la un moment dat, să beneficieze de atenţia sectorului "scandal, injurii şi publicitate". Ba chiar şi de apelativul "intelectualii lui Băsescu"/"intelectualii preşedintelui", de impact publicitar mai degrabă decît ceva ce trebuie interpretat comme tel.
Cît despre forumuri şi gama vastă de tratamente civice din specia "Tismeniski" (trecutul şi originile familiale ale lui Vladimir Tismăneanu sînt o ţintă specială pentru comentatorii anonimi de pe Internet), dacă respectivele forumuri n-ar fi existat înseamnă că nici opiniile celor care scriu n-ar mai fi fost aceleaşi? Dacă ar fi vorbit despre asta doar în cercurile de prieteni ar fi fost mai bine? Cetăţeanul care cumpără ziarul (sau îl accesează pe Net, sporind traficul şi, deci, preţul reclamelor) "are el voie" (aşa cum întreabă Gabriel Liiceanu despre intelectuali) să spună ceea ce crede, indiferent de cîte şi ce cărţi a citit, despre lucruri ce, publicate fiind în cotidiene de masă, se cheamă că-l privesc şi i se adresează? În limitele de ton impuse de contextul public şi oferindu-le, totodată, celor care gîndesc altfel posibilitatea de a-l contrazice, în acelaşi cadru de discuţie? Sau trebuie, cumva, să le protejăm persoanelor publice dulcea iluzie că toată lumea le iubeşte şi le dă dreptate? Sînt oameni pe planeta asta care cred că au fost răpiţi de extratereştri, de ce n-ar avea alţi oameni dreptul să creadă că preşedintele României îşi are propriii intelectuali, mărturisitori pe faţă ai susţinerii sale?
Pare-se că asta e partea proastă cu democraţia (on-line sau nu), cui nu-i place poate, are voie şi are şi unde s-o spună. În buna calitate de cetăţean, de vreme ce societatea nu dă semne de viaţă doar în rarefiata sferă a intelectualilor.
O luptă pentru putere sau un conflict de generaţie?
Presa culturală şi intelectualii de altă orientare decît invitaţii de la prezidiul întîlnirii CADI sînt, însă, un subiect mult mai interesant decît Antena 2 sau forumul Evenimentului zilei. Printre altele, fiindcă, din nou, a venit vorba despre legitimitatea părerilor exprimate de cei din urmă şi delegitimizarea lor ca purtători ai respectivelor opinii.
Încă o dată mă întreb: după ce criterii se stabileşte cine e intelectual şi cine nu? Bunica mea foloseşte des cuvîntul - pentru ea, intelectual e oricine a terminat o facultate şi lucrează, de preferinţă, cu mintea, nu cu braţele. Conform aşa unei definiţii din mintea omului de rînd, intelectuali sînt şi ziariştii lui Voiculescu, şi fostul meu coleg, Victor Roncea, şi Corneliu Vadim Tudor. După DEX, intelectual e acea "persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică şi lucrează în domeniul artei, al ştiinţei, tehnicii etc.". (Răzvan Vintilescu lansa, pe blogul său de la Cotidianul, un fel de sondaj pe tema "Topul intelectualilor publici", inventariind, în introducere, aceleaşi definiţii româneşti, dar şi unele britanice, ale termenului.)
Există instanţe supreme care acordă acest titlu? Există grade şi ierarhii pentru condiţia de intelectual? A fost Dan C. Mihăilescu "mai intelectual" decît Ciprian Şiulea atunci cînd, dinaintea unei săli a Institutului Cultural Român plină cu intelectuali (după toate definiţiile), a ţinut un virulent discurs antisemit cu referinţe bogate la adresa "evreimii mondiale" (moment trist despre care voi continua să vorbesc atîta vreme cît din partea "intelectualilor publici" nu va exista o reacţie tranşantă)? Citind numele pomenite în sondajul lui Răzvan Vintilescu şi meditînd puţin asupra reacţiilor iscate de turbulenta Ordonanţă a Guvernului "Pensia sau salariul", aş zice că unul dintre criteriile "intelectualităţii" e vîrsta (al doilea e sexul; cu excepţia Alinei Mungiu-Pippidi, pentru a fi intelectual public român e musai să fii bărbat).
Toţi cei care pun în discuţie ideile eşalonului de prim-plan reprezentat de Liiceanu, Patapievici etc. sînt persoane sub 40 de ani, iar ceea ce trasează graniţele între dreapta liberală şi neostînga (eventual pragmatică) din cultura românească e apartenenţa la generaţii diferite. Şi aşa cum ne-a învăţat, la începutul acestui an, ordonanţa lui Boc, vechea generaţie nu se vrea dată la o parte.
Sînt domenii profesionale - noile tehnologii, industria publicităţii, cea a show-businessului, parţial chiar sectorul bancar - în care schimbul de generaţii nu a existat pentru buna raţiune că apariţia lor şi/sau dezvoltarea lor e recentă. Orice s-ar putea spune despre ascensiunea profesională în aceste zone socio-economice, dar nu că e blocată de refuzul celor "vechi" de a renunţa la monopol. Peisajul universităţilor, al clinicilor universitare, al Poliţiei, al administraţiei centrale, al culturii e însă mult mai tulbure. Dincolo de Poliţia Comunitară, de spitalele şi şcolile de ţară, de asistenţa socială, a căror existenţă în continuare depinde de firul de aţă numit reangajarea pensionarilor (iar supravieţuirea acestora e la fel de strîns legată de posibilitatea de a lucra în continuare), se întinde vasta cîmpie, cea mai vizibilă, cea cu adevărat frustrantă, a gerontocraţiei. Unde nu e vorba despre a avea cîţiva bani în plus pentru o viaţă decentă, ci despre a avea totul. Unde nu dorinţa de lucra în continuare, de a fi util în continuare, nu convingerea că mai ai ceva de spus societăţii e raţiunea rămînerii în sistem, ci convingerea că în spate e potopul, că adevărul e de o singură parte, iar de el trebuie impregnat totul. De aici, nu insistenţa de a practica în continuare o profesie (ceva atît de normal), ci cumul de funcţii şi poziţii, omniprezenţa, omniscienţa, adevărul unic. Şi asta este ceea ce a născut valurile de gerontofobie care, indistinct, au năpădit televiziunile, forumurile, blogurile.
Franţuzoaica Esther Dulfo are 36 de ani şi e prototipul noului intelectual din Hexagon. Lucrează la MIT, tocmai a ţinut o conferinţă la Collège de France, aria ei de expertiză sînt strategiile de combatere a sărăciei. Convingerile ei de stînga nu sînt chiar în linia tradiţiei postsatriane, dar nimeni n-a făcut un caz dintr-asta, ba dimpotrivă. Lumea pe care această tradiţie a creat-o s-a dovedit a nu fi cea mai bună dintre cele posibile, schimbarea nu poate fi decît bine-venită. Mi s-ar putea răspunde că, la vîrsta ei, Dulfo a făcut mai multe decît tinerii intelectuali români. Într-adevăr, dar şi generaţia de dinaintea ei a făcut mai multe decît similara generaţie românească - deci, unitatea de măsură e cu totul alta. În faţa vremurilor prin care trecem, mă întreb: de ce intelectualitatea română de dreapta e atît de convinsă că lumea în care cred, cea la a cărei construire au contribuit în aceşti 20 de ani, e singura şi cea mai bună? Chiar şi acum, la o aruncătură de băţ de profeţita moarte a capitalismului financiar?
Un ministru german traducea metaforic proaspăta criză ca "o petrecere care sfîrşeşte prost". Ce-i drept, ministrul era cam departe de vîrsta petrecerilor, altfel ar fi ştiut că un festin la care curg şampania, E-urile şi marihuana nu poate sfîrşi decît foarte rău. Şampania privatizărilor generalizate, aditivii artificiali ai vieţii pe datorie şi ai economiei ca virtualitate bursieră, drogul pieţei care se veşnic autoreglează. Statul care stă şi joacă poker pe dezbrăcate în timp ce băncile jupoaie cetăţenii, 45 de milioane de americani nu se pot duce la spital nici dacă mor de cancer, oraşele mici sînt deconectate de la civilizaţie şi lăsate să moară, pentru că privatizatele căi ferate nu găsesc rentabil ca trenurile să circule pe acolo etc. Iată prezentul glorios din urmă cu şase luni al liberalismului şi al economiei lui de piaţă totală. Acum? Cei mai convinşi dintre liberali se uită cu speranţă la statul care naţionalizează bănci, controlează monedele naţionale, face infuzii de capital în companii private cu risc social crescut, reglementează sectoare din care a fost de mult exclus. În timp ce în România gerontocraţia ţine pe loc transferul generaţionist, în Marea Britanie cei mai afectaţi de criză sînt tinerii, iar Guvernul inventează politici speciale pentru menţinerea lor în cîmpul muncii, căci s-a dovedit că o întrerupere în activitate are un efect negativ sporit la tinereţe.
Deja nu mai stăm la taclale despre cîţi autori importanţi de ştiinţe politice pot cita Costi Rogozanu, Sorin Adam Matei sau alţii. Legitimitatea tinerei generaţii de intelectuali e dată de faptul că ei vor trebui să reconstruiască o lume pe ruinele celei în care au crezut predecesorii lor. Poate am fi fost mult mai aproape de cea mai bună dintre lumile posibile dacă la dialog şi solidaritate (invocată la întîlnirea CADI) am fi fost cu toţii deschişi.