Nu se face să începi anul cu gînduri abisale, incomode sau piezişe. Digestia e o chestiune preţioasă care nu trebuie bruscată cu nici un chip. Apoi, dacă tot
s-a investit în sarmale şi salată boeuf, ar fi păcat ca sărbătorile să fie irosite odată cu prima lună de serviciu. Unde mai pui că Nostradamus
n-a anunţat nimic apocaliptic pentru 2009, Guvernul are o majoritate zdrobitoare, iar Guns N'Roses au lansat în cele din urmă un album nou. Desigur, ar mai fi criza mondială, dar nu văd de ce nu ar putea să aştepte şi dînsa pînă la începutul lui februarie.
Ce rost ar avea, bunăoară, să ne petrecem începutul de an
gîndindu-ne la însemnătatea versului "
are we human or are we dancer?", cînd asta ar strica o dulceaţă de refren, numai bun de fredonat atunci cînd se lasă frigul, vine noaptea sau alt lucru la fel de neliniştitor. Indiscutabil, The Killers nu au scos la iveală cel mai inteligent album cu putinţă, dar zău dacă era nevoie de aşa ceva. Atunci cînd mai toate melodiile sînt croite pe calapodul unui
the best of, cînd
new wave-ul britanic este trezit la viaţă de vocea suavă a lui Brandon Flowers, cînd tihna şi seninătatea se simt la ele acasă, parcă nu se cade să reproşezi lipsa de originalitate, uşurătatea sau direcţia, doar pentru că pe lume mai există şi mize grave, profunzimi, angoase sau Scott Walker.
Încă de la debut, The Killers
şi-au însuşit fără remuşcări linia cea mai pop a noului stil
zeflemitor-rebel propus de Franz Ferdinand, White Stripes sau Interpol. În spatele unor chitare aparent zgomotoase, şi Hot Fuss, şi Sam's Town ascundeau mai mult populism U2 decît revoltă The Clash, mai multă candoare Pet Shop Boys decît
jem'enfiche-ism Pixies. Abia însă cu acest
Day &
Age lucrurile se limpezesc definitiv, astfel încît să fie clar pentru toată lumea că sufletul şi vocea domnului Brandon Flowers sînt legate pentru totdeauna de însiroparea optzecistă şi că, atît timp cît lucrurile nu iau întorsături bombastice precum la U2 sau Coldplay, The Killers rămîn varianta agreabilă şi fără fasoane a unei trupe menite să umple stadioane.
În plus, bunul simţ pop de care dă dovadă
Day &
Age ar trebui, în principiu, să anuleze orice contestaţie răuvoitoare. Opţiunea pentru lejeritate este deliberată, aerul sărbătoresc - la locul lui, parfumul - aşijderea, ingredientele exotice - presărate cu graţie, aerul comun şi împăciuitor - la vedere, cum să te poţi supăra pe aşa ceva? Doar pentru că, odinioară, The Killers au mimat ceva ambiţie indie şi răspăr comercial nu e de ajuns pentru a le intenta vreun proces privitor la coborîrea ştachetei. Fără să fie nevoie de o atenţie specială este greu să treci cu vederea peste faptul că
Day &
Age sună confortabil, perfect şlefuit pentru a roti volumul spre maxim, jovial, obiectiv, senin şi simplu. E adevărat că toate lucrurile astea nu au mare valoare în cazul unei expertize elitiste, dar e la fel de adevărat că expertizele elitiste sînt zero barat atunci cînd ai de a face cu un refren bun. Că acest refren poate avea un termen de garanţie care să nu depăşească jumătate de an face parte din logica lucrurilor, din soarta plină de strălucire şi uitare a obiectelor de consum. Tuturor acestora, pios omagiu!
Ce ne rămîne este să ne bucurăm de acest pachet înviorător la momentul potrivit şi să lăsăm posteritatea să decidă cînd, cum şi în ce condiţii va expira. După cum se aud lucrurile, cît se poate de candid şi de bine, am o presimţire că va urma un val optzecist de toată frumuseţea, în care tot felul de trupe
nou-apărute vor testa acorduri Human League, Duran Duran sau New Order, doar pentru că The Killers au plusat în exces şi la vedere pe retorica
retro-nostalgică optzecistă. Să nu ne impacientăm încă. Abia cînd Madonna va face lucrurile de nesuportat va veni vremea să ne răfuim cu The Killers pentru acest
Day &
Age. Pînă atunci,
nu-l luaţi în seamă pe Kant,
feriţi-vă de Hegel, ideea este că "
are we human or are we dancer".