În general, una dintre strategiile de atragere a publicului este, în teatrele din întreaga lume, includerea unei vedete în distribuţia cît mai multor spectacole. Mai ales cînd nici piesa, nici regizorul nu sînt "reţete garantate". În România, mai ales în afara Bucureştiului, teamă mi-e că noţiunea de star e strîns legată de prezenţa numelui în cauză pe afişul cît mai multor producţii din Capitală, eventual şi pe cel al unor filme ori seriale, iar vedetele locale sînt tot mai puţine.
Ca un teatru să încerce să-şi "crească" actorii, "investind" în ei pentru ca spectatorii să-i recunoască şi să-i simtă ca fiind ai lor, e un fapt rar şi demn de atenţie. Şi cam asta ar fi grila socioculturală pe care aş aplica-o unei montări de felul Rîsului nervos de la Piatra Neamţ. Producţiile cu distribuţie atît de mică (două personaje) nu fac tipicul instituţiilor de "provincie"; mai mult, piesa lui Christopher Durang e, de fapt, intersecţia a două one-man show-uri, mizînd pe găselniţa dramaturgică a coincidenţei existenţiale (El şi Ea s-au întîlnit aproape tragic - şi de-a dreptul contondent - dinaintea raftului de conserve de ton al unui magazin, fiecare povestind, la un moment dat, întîmplarea).
Şansa unui artist dintr-un teatru mic de a se găsi singur, el cu el însuşi, propriul talent şi propriile limite, dinaintea publicului e, adeseori, un fel de dar pe care-l primeşti la o ocazie cu totul specială. La Piatra Neamţ, ocazia ţine tot de serviciul special al coincidenţelor: după cîteva spectacole de greutate (Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele al lui Afrim, Oo! al lui Dabija), Cezar Antal e într-un punct nu ştiu dacă maxim, dar oricum înalt al carierei lui, e un chip şi un nume care circulă în asociere cu termeni ca "foarte bun", "suprinzător" etc.
Întoarsă "acasă" după ce a jucat în Bucureşti, în montările Anei Mărgineanu, cu un dosar de presă în care se regăsesc note apreciative din presa nord-americană (pentru The Sunshine Play şi Bucharest Calling), Isabela Neamţu avea nevoie de o introducere specială pentru publicul nemţean. Nu e o actriţă de monospectacol, e adevărat, îi prinde bine dinamica unor parteneri de scenă, şi tot la fel de adevărat e şi că o parte dintre momentele din Rîs nervos amintesc de jocul ei din Vitamine (de la Teatrul Foarte Mic, în regia aceleiaşi Ana Mărgineanu), însă energia ei are o vitalitate străină de faimoasa molcomie moldovenească, vine cu experienţa unei alte şcoli, se arată publicului în cel mai memorabil dintre modurile posibile. E o declaraţie de existenţă scenică pe care cei care văd spectacolul n-o vor uita.
Tragicomedia lui Durang (pusă în scenă inventiv, dar fără excese, cu adevărata măsură a greutăţii textului, de un regizor capabil să lucreze, virtual, cu actori dintre cei mai diferiţi şi piese aşijderea) vorbeşte, ca majoritatea congenerelor ei, despre oameni nevrozaţi şi neurastenizaţi, într-o lume care, dacă a născocit atîtea reguli, se crede şi foarte normală - iar să joci ţicniţi, bătrîni sau copii e sublima provocare a unui actor tînăr. Puţine teatre de repertoriu au atîta încredere în noua generaţie de artişti şi puterea ei de a "reprezenta", de pe podiumul starurilor, toate generaţiile de spectatori.