Parcă ieri scriam despre perspectivele cinematografice ale anului 2008. Am ajuns la sfârşitul lunii decembrie şi constat cu destulă neplăcere că n-am greşit prea rău. A fost un an lânced, cu câteva premii internaţionale şi foarte puţini spectatori care au plătit bilet ca să vadă cele zece filme româneşti în premieră.
Spuneam că Nae Caranfil se aşteaptă ca filmul său Restul e tăcere să fie alesul României pe lista pretendenţilor la Oscar (a nu se pronunţa cuvântul nominalizare). Aşa s-a şi întâmplat. Mai departe nu mai stă în puterea noastră.
Mai spuneam că Sergiu Nicolaescu mizează mult pe "reînvierea" comisarului Moldovan în filmul Supravieţuitorul. Nu ştiu dacă un loc 45 în topul încasărilor anului cu doar vreo 30.000 de spectatori e un bilanţ prea falnic, dar oricum regizorul se poate mândri ca niciun alt film românesc nu i-a luat-o înainte. Ceilalţi trei seniori - Radu Gabrea cu Cocoşul decapitat, Mircea Daneliuc cu Marilena şi Nicolae Mărgineanu cu Schimb valutar - stau mult mai prost pentru că n-au adunat decât a zecea parte din încasările Supravieţuitorului. Dar şi ei se pot consola cu gândul că nu sunt chiar ultimii pe listă, catastrofele anului, sancţionate atât de public cât şi de critică, fiind Un acoperiş deasupra capului de Adrian Popovici, Dincolo de America de Marius Th. Barna şi Dragoste pierdută de Petre Năstase.
Îmi puneam speranţa în debutanţi, după socoteala mea doi la număr: Adrian Sitaru şi Horaţiu Mălăele. Sitaru a amânat premiera românească a filmului Pescuit sportiv pentru februarie 2009, iar în 2008 n-am putut decât să-i urmărim traiectoria destul de neinspirată în circuitul festivalier (premiile de la Salonic fiind o compensaţie binemeritată pentru greşeala de a nu participa la Locarno de dragul Veneţiei). Mălăele, cu Nunta mută, a bătut şi el insistent pe la uşa marilor competiţii internaţionale amăgindu-ne cu fanteziste comunicate de presă că s-ar număra printre favoriţi. N-a fost deloc aşa şi într-un sfârşit de noiembrie s-a hotărât să-l prezinte publicului autohton, dar succesul a fost mult mai mic decât cel scontat. S-ar părea că principiul lui Peter nu dă niciodată greş, dar e păcat când subiectul e un actor atât de talentat precum Mălăele.
A mai rămas doar o premieră pe care n-am trecut-o în revistă: Boogie de Radu Muntean. Este singurul film din 2008 care ţine sus steagul neorealismului minimalist, un gen, o structură narativă, o modalitate de a povesti în imagini care ne-a adus succesele internaţionale din ultimii ani. Boogie nu e la fel de bun ca 432 sau ca Lăzărescu, în primul rând pentru că miza lui e mult mai mică, dar e filmul unui profesionist care stăpâneşte bine toate compartimentele. Radu Muntean este tipul de cineast de care o cinematografie are nevoie ca de aer, fără ifose de artist, dar cu rigoare de excelent meşteşugar.
Una dintre surprizele anului (să spunem cea mai vizibilă) a venit din partea unui scurtmetraj care a cucerit la Cannes al cincilea Palme d'Or pentru România: Megatron de Marian Crişan. Un nume nou care are la activ alte câteva filme scurte interesante (Amatorul, Portret de familie), fiecare într-o altă cheie narativă.
Cealaltă surpriză, mai discretă, este un film independent (după părerea mea cel mai bun film al anului) a cărui difuzare e limitată din pricina suportului şi condiţiilor tehnice în care a fost făcut - e vorba despre Elevator de George Dorobanţu. Realizat în patru ani, cu bani proprii şi pe prietenie, Elevator este tragica poveste a doi adolescenţi - o fată care vrea să scape de virginitate şi un băiat nici el prea expert într-ale sexului -, care rămân prizonieri în acensorul unei fabrici părăsite, iar strigătele lor disperate nu le aude nimeni. Dramatismul întâmplării, discreţia rezolvării situaţiilor inerente unei asemenea claustrări, tensiunea dublată de un soi de tandreţe a relaţiilor dintre personaje şi, mai ales, finalul sunt atuurile acestui debut de excepţie.
Concluzia: în ciuda unei cantităţi rezonabile de filme, 2008 a fost un an sărac.