"Well, I guess I never saw such a pathetic movie" / "Cred că n-am văzut niciodată un film mai ridicol" - aşa începe comentariul unui cinefil dezumflat, singurul postat pe imdb.com la pagina rezervată celui mai recent biopic despre pictorul cretan El Greco. Filmul a avut premiera în 2007, dar intră pe ecranele noastre de-abia acum. Mai bine n-ar mai fi intrat deloc. Dacă vă hotărâţi totuşi să-l vedeţi, luaţi un prieten cu voi, ca să aveţi cu cine râde.
Filmul, se spune pe genericul de final, este un omagiu adus Cretei. E adevărat, majoritatea actorilor din distribuţie sunt greci, iar personajele spaniole sunt interpretate dacă nu de spanioli, atunci de actori de limbă spaniolă (cu excepţia protagonistului Nick Ashdon). Deşi vorbesc mai ales în engleză, actorii păstrează accentele limbii lor materne sau uneori o dau pe greacă sau spaniolă. Acest lucru şi locaţiile din Creta sunt cele mai inspirate (dacă e să cauţi) elemente ale unui film despre care îţi dai seama din primele minute că e făcut de nişte amatori.
Filme biografice s-au făcut până acum tone. Ca să faci un film biografic de la care să nu plece lumea, trebuie să ştii să aranjezi materialul (mai ales când e vorba de o personalitate despre care s-au mai făcut filme) astfel încât să aibă un schepsis. Ori o structură dramaturgică originală, ori un artificiu prin care să trezeşti interesul şi să poţi manevra uşor perioadele de timp, ori o solidă eşalonare, fie şi cronologică, a materialului, întărită de interpretări foarte bune.
Dacă vrei doar o trecere în revistă a vieţii unei personalităţi, atunci iei un scenariu foarte lax şi foarte transparent, aşa cum face regizorul Yannis Smaragdis, unul în care viaţa unui om să fie despuiată până la osul unor linii de forţă elementare, adaugi nişte costume, muzică din perioada respectivă, şi faci un film care în cel mai bun caz poate fi difuzat pe micul ecran.
Probabil fără să fie impresionat de filmul lui Luciano Salce din 1966 (în care Mel Ferrer interpreta rolul principal), cineastul grec a avut neşansa ca propriei sale lipse de viziune să i se adauge neştiinţa scenaristului care înşiră platitudine după platitudine ca mărgelele de pâine pe o aţă.
Filmul se concentrează pe perioada spaniolă a lui El Greco şi pe conflictul avut de acesta cu prelatul Nino De Guevara, ajuns Mare Inchizitor. Totul emană desprindere de subiect - replicile şablonarde, interpretările pătrunse şi artificiale ale actorilor între care nu există alchimie, uscăciunea dramaturgiei, regia inexistentă.
Apogeul filmului este scena din faţa "comisiei" de inchizitori, o capodoperă de platitudine, în care, asemeni unui Christ (de fapt, aşa e tot filmul), El Greco îl pune la punct pe maleficul De Guevara.
Inevitabil, relaţia acestor două personaje e redusă la conflictul dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric la cotele cele mai rigide posibil. Şi, inevitabil, îţi aduci aminte de Războiul stelelor şi de toată cohorta de filme care, din 1977 încoace au pus în scenă, mai bine sau mai trist, eternul conflict.
Nu mă pot abţine să nu citez din nou din ce scria acel cinefil pe imdb.com, pentru că am râs cu poftă: "Stays the striking line: "Can light overcome darkness?" Thankfully, El Greco is dead and will never discover how strong becomes darkness when cinema comes to the hands of such illiterate artists."
El Greco
Regia: Yannis Smaragdis,
cu: Nick Ashdon, Juan Diego Botto, Laia Marull.