Stalin a atins absolutul perversiunii şi prin interesul maladiv faţă de artiştii pe care-i răsfăţa cu o mână şi-i tortura până la moarte cu cealaltă: Meyerhold, Eisenstein, Bulgakov... Cel din urmă şi-a extrapolat experienţa în Cabala Bigoţilor, descriind relaţia similară dintre Ludovic al IV-lea şi Molière... Dar dacă Regele Soare şi Călăul Georgian şi-au înfrânt mereu, măcar în plan uman, victimele, nu acelaşi lucru se poate spune despre Doménikos Theotokóplos, care a ieşit învingător din tribunalul inchiziţiei, după înfruntarea cu bizarul său admirator, protector şi persecutor, Cardinalul Don Fernando Niño de Guevara - acesta fiind plotul central din noua biografie a cretanului trecut prin şcoala de la Veneţia şi ajuns cel mai mare pictor al Spaniei Renascentiste.
Scenariul lui Jackie Pavlenko, bazat pe un roman de Dimitris Siatopoulos, recurge la pretextul unor însemnări autobiografice din preajma procesului, ca principale repere temporale - o formulă simplă dar coerentă, jalonată de funcţii dramaturgice precis marcate, mai ales în începuturile ambiguei prietenii dintre Theo şi Niño, în atelierul lui Tiziano, unde tânărul prelat, observând un model cu aripi de heruvim care-l priveşte pe grec cum pictează, are brusc revelaţia prezenţei angelice ce veghează artistul (rapel reluat în final, prin viziunea celor trei arhangheli care-l previn să nu se atingă de protejatul lor), sau în sfaturile bătrânului mentor, Tiziano (Sotiris Moustakas, în ultimul său rol - m. 4 iunie 2007, Atena): "Nu le arăta oamenilor adevărul în picturile tale; nu ţi-o vor ierta niciodată!" (interdicţie încălcată prin portretul de o sinceritate brutală făcut marelui inchizitor şi devenit, prin speculaţia romanţatoare a lui Siatopoulos, mărul discordiei între cei doi). Ca atare, filmul explorează atât resorturile condiţiei artistului în general (modul de a percepe adevărul, motivaţiile intime ale creaţiei), cât şi interstiţiile labirintice ale fatidicei relaţii cu puterea protectoare (preponderent lumească şi, sugerat, divină). Regia lui Yannis Smaragdis e corectă, mai degrabă omagială decât creatoare, urmărind dinamica portretului în mişcare şi integrarea protagonistului în spaţiul mediteranean care i-a înrâurit destinul - inclusiv cu aportul lui Aris Stavrou, un operator cu simţ pictural cert, apt nu numai să construiască expresiv cadrele în jurul tablourilor lui El Greco, ci şi să amintească de alţi mari pictori ai epocii (în special Velázquez, la rândul său protagonist al unor fricţiuni cu Inchiziţia, al cărui "Las Meniñas" e sugerat de compoziţia unor imagini cu celebrul portret plasat în fundal). De remarcat şi discreţia partiturii lui Vangelis, dedicată mai mult ca oricând întregirii unui elogiu, fără proeminenţele sonore din 1492 sau Chariots of Fire - iar în planul dramatic, dacă debutantul Nick Ashdon se achită onorabil de partitura titulară, laurii îi revin indiscutabil argentinianului Juan Diego Botto, care compune un Guevara subtil şi tăios, despotic şi vulnerabil, comparabil pe undeva cu complexa creaţie a lui Daniel Day-Lewis în There Will Be Blood - nici nu e de mirare, când la doar treizeci şi trei de ani are la activ peste patruzeci de roluri (cei drept, a început din 1982!)
5 februarie, 2009, h. 20:45-21:25
Bucureşti, România