Mexicul a fost din ce în ce mai prezent în ultimii ani pe scena cinematografică internaţională prin apariţia unor regizori precum Alejandro González Iñárritu (Amores perros), Alfonso Cuarón (Y tu mamá también), a unui scenarist precum Guillermo Arriaga (21 Grams, Babel) sau a unor actori precum Gael García Bernal (La Mala educación) şi Salma Hayek (Frida). Carlos Reygadas, unul dintre cei mai personali cineaşti ai momentului, deşi se bucură deja, după doar trei filme realizate, de admiraţia colegilor de breaslă, e mai puţin cunoscut publicului larg decât compatrioţii săi.
"E mai importantă pacea interioară decât iubirea" îi spune Marianne, amanta, lui Johan, soţul infidel, într-un moment intens al celui mai recent film realizat de Carlos Reygadas, Stellet Licht (Lumina tăcută) din 2007. Cei doi urmează să renunţe la întâlnirile lor ocazionale, în ciuda faptului că ştiu ce-i aşteaptă: durere, nevoie de a se strânge în braţe. Dar, aşa cum observă tatăl lui Johan într-o altă scenă, "după durere urmează liniştea şi îţi dai seama că totul a fost în capul tău". Pe toată durata filmului, cineastul mexican ghidează atenţia spectatorilor în anumite puncte. Nu le oferă libertatea de a-şi crea singuri montajul, de a alege ce vor să vadă, ci îi obligă uneori să privească un chip minute în şir. Din acest punct de vedere, stilul lui se apropie de al lui Ingmar Bergman. Limba vorbită de personaje (un dialect germanic folosit de membrii comunităţii menonite) are, de asemenea, o sonoritate asemănătoare suedezei, ceea ce amplifică senzaţia de filiaţie cu opera maestrului. Pe de altă parte, Reygadas lucrează cu actori neprofesionişti, ceea ce îl apropie de Robert Bresson. Apoi, puterea sa de a da viaţă obiectelor aduce aminte de rusul Andrei Tarkovski. Şi, în fine, Ordet al danezului Carl Theodor Dreyer e citat direct în finalul pe care nu îl voi deconspira, fiindcă face parte din galeria acelor finaluri miraculoase rareori reuşite până şi de cei mai mari artişti. Cineaştii amintiţi înainte reprezintă reperele mexicanului, iar faptul că printre toate aceste influenţe artistice contrare el are totuşi o voce distinctă nu face decât să-l impună ca un mare talent al zilelor noastre.
Reygadas a debutat în 2002, o dată cu Japon. Avea deja 31 de ani şi pentru a urma calea cinematografică a renunţat la o frumoasă carieră de jurist în cadrul serviciilor străine mexicane de la Bruxelles. Departe de stilul filmelor celebrilor compatrioţi Alfonso Cuarón, Alejandro González Iñárritu sau Guillermo del Toro, acesta propune prin Japon o poveste despre izbăvire. Un bărbat se retrage în munţi, într-un sătuc uitat de lume, cu gândul de a se sinucide. Aici, în compania lui Ascen, o bătrână simplă, dar senină, îşi regăseşte liniştea şi, implicit, puterea de a merge mai departe. Până aici, nimic neobişnuit, dar trebuie să vedeţi filmul pentru a vă face o impresie despre ce înseamnă viaţa pentru Reygadas. Farmecul lui Japon nu stă în poveste, ci în modul în care e ea exploatată cinematografic. În primul rând, actorii neprofesionişti Alejandro Ferretis şi Magdalena Flores sunt atât de emoţionanţi împreună încât orice alăturare de cuvinte din lume nu ar putea să-i elogieze destul pentru a le face dreptate. Fiecare tăcere dintre cei doi spune mai mult decât o mie de vorbe, iar scena de amor atinge sublimul, datorită stânjenelii aparente a bătrânei şi a nonşalanţei bărbatului, dar şi a unei calităţi imposibil de tradus într-un mediu diferit de cel al imaginii. Acel moment singur ar fi fost de ajuns pentru a-i asigura lui Reygadas nemurirea, deoarece puţini regizori au reuşit să aducă cinematografului un asemenea tribut. Filmul e însă mult mai complex, fiecare secvenţă fiind abordată uşor altfel, de la lungi cadre în care e prezentat punctul de vedere al unui personaj la unele la fel de lungi şi de intense în care camera pluteşte literalmente deasupra unor cadavre, părând să caute ceva. Nu vă spun ce, fiindcă v-aş strica o parte din plăcerea de a descoperi pe cont propriu scena. E evident pe tot parcursul celor 130 de minute ale lui Japon că Reygadas experimentează, că nu e decis pe ce cale ar trebui să meargă pentru a ajunge la destinaţie. Şi e normal să fie aşa fiindcă, să nu uităm, se află la prima încercare în lung-metraj. Ceea ce îl deosebeşte de majoritatea celorlalţi colegi de breaslă este temeritatea, curajul cu care înfruntă problemele ivite în cale. Nu e uşor să convingi actori profesionişti să se dezbrace înaintea camerei, putem doar să ne imaginăm cât de dificil trebuie să fie să reuşeşti asta cu nişte oameni oarecare. Apoi, secvenţe banale se transformă ca prin minune în poezie datorită viziunii lui, aparatul de filmat prinzând nu de puţine ori aripi şi survolând delirant împrejurimile. Doar un director de imagine poate să-şi dea seama cât de greu e să ajungi la asemenea performanţe tehnice. Pentru spectatorul obişnuit însă filmul s-ar putea să ridice anumite probleme de receptare din cauza lungimilor, micilor imperfecţiuni stilistice, a plotului destul de rudimentar. Dacă iubiţi cinemaul însă, veţi avea, sunt sigur, disponibilitatea de a vă lăsa purtaţi de Reygadas în toate străfundurile personajelor lui şi îi veţi admira capacitatea de a da viaţă imaterialului.
Cu Batalla en el cielo din 2005 lucrurile stau puţin altfel. Din punctul meu de vedere, filmul îşi pierde pe parcurs consistenţa din cauza prea numeroaselor forţări stilistice ale regizorului. Aceleaşi căutări din Japon par aici excesive, sfârşind prin a violenta receptorul, prin a-l pune în imposibilitatea de a discerne povestea. Încă de la prima secvenţă, în care o tânără îi face o felaţie unui bărbat foarte obez, aflat între două vârste, Batalla en el cielo captează atenţia. Din păcate, prea multe momente intense, dozate nefericit, îl transformă mai degrabă într-un experiment cinematografic. Spre exemplu, la jumătatea drumului, avem o scenă de amor între Marcos şi soţia lui, ambii obezi. Apoi, ceva mai târziu, îl vedem din nou pe bărbatul gras împreună cu tânăra de la început. Camera insistă pe zonele lor intime într-un mod pe care eu, deşi nu am considerat impudice cadrele respective, l-am catalogat, involuntar aproape, teribilist. Cu siguranţă că Reygadas vrea să spună ceva şi aici şi filmul nu e compus numai din astfel de scene, dar mie îmi scapă discursul primar al filmului. S-ar putea să fie o chestiune de gust, la urma urmei deoarece, repet, Batalla en el cielo are calităţi şi regizorul îşi menţine privirea proaspătă de la secvenţă la secvenţă. Mie însă îmi scapă trimiterile lui politice, ceea ce îmi limitează receptarea. Tonul filmului e diferit de cel din Japon, aflându-se chiar la polul opus. Dacă acolo era vorba despre izbăvire, speranţa având câştig de cauză, aici primează angoasa, imoralitatea.
Stellet Licht revine la prima temă a lui Reygadas, dar are ceva în plus. De această dată, cineastul a ajuns la maturitatea artistică. Să nu înţelegeţi cumva prin asta că s-a blazat sau că şi-a definitivat stilul. Nici vorbă de aşa ceva. Doar că, de la primul la ultimul cadru, cel mai recent film al mexicanului urmează o linie dreaptă, uşor de urmărit, şi nu cade în zona experimentală nicio clipă. Personajul principal e din nou un bărbat aflat într-un impas moral. Conflictul lui interior rămâne un mister pentru spectatori, scurtele destăinuiri ale acestuia ajutând doar la identificarea cadrului conflictului. Şi atât. Cornelio Wall, Maria Pankratz şi Miriam Toews, actorii neprofesionişti ai filmului, conferă prin simpla prezenţă o aură statuară personajelor pe care le încarnează. Chipurile lor, urmărite insistent de camera lui Reygadas, nu transmit niciun sentiment. Lupta se dă înăuntru, nu în exterior şi totuşi nicio altă artă, fie ea literatură, muzică sau pictură nu ar fi putut crea o mai complexă descriere a lumii lăuntrice a unor oameni decât o face aici cinematograful. Dacă termenul de capodoperă se referă la o operă care şi-a găsit forma şi consistenţa perfectă într-un anumit domeniu al artei, Stellet Licht poate fi numit cu uşurinţă astfel. Dar cui îi mai pasă de încadrări generice înaintea unui film precum acesta? Când o operă de artă e capabilă să redea oamenilor bucuria de a trăi, pofta de a cerceta, plăcerea de a cânta precum Brel, nu îţi rămâne decât să te înclini recunoscător. Puţini cineaşti au fost capabili de-a lungul timpului să obţină un asemenea efect prin opera lor. Reygadas a reuşit asta în Stellet Licht.