Între dârdora festivalieră a toamnei şi aceea, reînnoită, a primăverii, iarna pare să devină, în România, un anotimp problematic (şi) pentru teatru. În ciuda logicii şi chiar a interesului specific, decembrie (cu mulţimea de sărbători), ianuarie (cu aşteptarea bugetului şi alte emoţii politice) şi februarie (cu... mă rog, cu ce se mai nimereşte) sunt luni de acalmie scenică, în care premierele se lasă aşteptate, repetiţiile curg domol, iar sălile se umplu cu programarea reluărilor din stagiunile trecute. Într-un asemenea peisaj molcom, anunţarea unei noutăţi face efect de bombă mediatică.
O astfel de bombă s-a detectat recent pe strada Constantin Mille (faimosul Sărindar interbelic), în agreabila sală a Teatrului Mic: Furtuna de Shakespeare, în regia Cătălinei Buzoianu. Titlul piesei şi numele regizoarei sunt, fiecare în parte, o garanţie de (măcar) interes şi curiozitate pentru orice spectator şi cu atât mai mult pentru spectatorii specializaţi, adică pentru cronicari; combinate pe un afiş (şi încă pe afişul Teatrului Mic, unde Cătălina, cum îi spune toată "breasla", a realizat multe dintre montările ei antologice), aceste două "ingrediente" pot mişca şi munţii - dovadă că, în ciuda vremii urâte, cu ploaie îndesată şi îngheţată, sala era plină.
Furtuna, ultima, sau, oricum, una dintre ultimele piese ale lui Shakespeare (scrisă în anii 1610-1611) şi considerată un fel de testament artistic al autorului, este un text care stimulează major imaginaţia regizorală, întrucât nu doar că îmbină genial tragedia şi comedia, dar are şi un potenţial poetic şi, deopotrivă, filosofic apt să permită rezolvări scenice cu adevărat spectaculoase. A monta Furtuna este, de aceea, pentru un regizor o provocare şi, în acelaşi timp, o tentaţie irezistibilă - atât de irezistibilă încât nu i se poate împotrivi nici chiar atunci când nu dispune de toate instrumentele necesare pentru a transforma provocarea în victorie. În acest punct, e vital (pentru toţi) să ne amintim că teatrul este o artă colectivă, unde izbânda presupune conlucrarea armonioasă a foarte multor factori. Iar regizorul este numai unul dintre aceşti factori, chiar dacă decisiv.
Spectacolul de la Mic începe - şi continuă un timp - absolut minunat. Scena, goală, e conturată pe linia fundalului de panouri mobile placate, pe o parte, cu oglinzi, panouri pe care sunt proiectate imagini ale valurilor mării (video: Tom Brânduş, care semnează şi muzica); această soluţie scenografică extrem de simplă şi aparţinându-i anormal de talentatului Dragoş Buhagiar instaurează atmosfera (necesară) de magie, lăsând totodată spaţiul să respire şi actorii să se "vadă" cu limpezime. Imaginea esenţializată dă, pe de altă parte, şi dominanta "ideologică" a montării, care propune o aducere la zi a conflictului, aducere la zi puternic susţinută de noua traducere folosită (Ioana Ieronim), rece, seacă, dură aproape. (Cum, recent, m-am ocupat personal de o întreprindere asemănătoare, nu insist asupra acestui aspect; notez doar că o rostire precum "Ia ascultă, măi trădătorule!" mi se pare, totuşi, extremă. Dar e posibil ca ea să fie opera altor persoane decât traducătorul...)
Revenind: în această superbă incintă ce sugerează tărâmul miraculos al insulei unde s-a retras magul Prospero, apariţia actorilor - Prospero însuşi (Mihai Dinvale), fiica lui, Miranda (Irina Rădulescu, suavă, ingenuă, debutează fericit acum), prizonierul celest Ariel, întrupat cu umor, graţie şi impecabil profesionalism de Rodica Negrea, şi "Spiritul mamei", personaj imaginat de regizoare şi încarnat de Valeria Seciu, care nici să vrea şi nu poate să nu aibă farmec - densifică, parcă, aerul şi naşte instantaneu vrajă, mister, aşteptare. Aşteptarea scade în intensitate cu un grad în secvenţa următoare, când intră în poveste curtenii naufragiaţi, foştii vasali ai exilatului Prospero; Dorin Andone, Ion Lupu, Petre Moraru şi Papil Panduru, costumaţi în (aproximativ) militari britanici din colonii, fac tot ce pot pentru a susţine o lungă scenă de conversaţie la tensiunea cerută, dar ceea ce fac nu este, din păcate, suficient.
Spectacolul - în reprezentaţia văzută de mine, cel puţin - alunecă la un nivel lipsit de interes şi, mai rău, de ţinută în momentele următoare, când prim-planul atenţiei le revine servitorilor "continentali" Trinculo (Alin Mihalache) şi Stefano (Alexandru Gâtstrâmb) şi "insularului" Caliban (Toma Cuzin), robul lui Prospero, pentru că tinerii interpreţi se mişcă bine, dar vorbesc rău, inexpresiv, fără gând şi fără să pară că pricep cu adevărat ce spun; alunecă şi nu se mai ridică decât - sub altitudinea începutului, însă - în final, pe replicile Spiritului mamei. Între timp, spectatorii mai contemplă "prestaţii" actoriceşti decente - Filip Ristovski (Ferdinand, prinţul "eşuat" ce se va îndrăgosti de Miranda), Liliana Pană (Sycorax, personaj extratextual materializat de regizoare), Domniţa Constantiniu, Julieta Ghiga-Szönyi şi Valentina Popa (zeiţele-actriţe: nu se înţelege prea bine cine sunt şi ce doresc ele) - însoţite de roiul bine coordonat al "spiritelor" juvenile şi ascultă o muzică plăcută, dar, pe alocuri, cu pondere inexplicabilă în context. În ansamblu, senzaţia este că regizoarea a avut, iniţial, un gând, dar că pe scenă a ieşit şi se vede cu totul altceva decât şi-ar fi dorit ea. Pentru Cătălina Buzoianu, dar şi pentru Teatrul Mic, este, cred eu, prea puţin.