Aveam toate motivele să aştept o nouă frecţie pseudo-sefistă, în trena epigonică a celui de-Al cincilea element, cu ingrediente din inepuizabilul subgen al distopiilor futuriste sordide (à la Escape of... - New York, Los Angeles, Hong Kong sau Târgu Ocna), şi ceva aromă de Transporter (mai ales că, la nivelul premiselor de început, îl copiază pe-al III-lea aproape punct cu punct). Mai mult nu vă spun, ca să nu vă stric surpriza - care, în chip insolit, chiar merită să fie protejată. Căci e neaşteptat de agreabilă.
Nu din start, din păcate. Povestea ca atare, preluată dintr-un roman de Maurice Georges Dantec, are câteva puncte de pornire bune, dar asamblate defectuos - şi, în continuare, scenariul lui Eric Besnard (autorul lui Ca$h de anul trecut), în colaborare cu Joseph Simas şi Mathieu Kassovitz, pare jalnic de dezlânat (cel puţin din prisma produsului finit, care însă e cu cântec - vom vedea imediat de ce). Ar merita o jumătate de oră de discuţii la C.A.V., pe puncte: aşa da, aşa nu! Printre calităţi, se numără capacitatea de a crea situaţii interesante, precizia articulaţiilor epice şi dinamismul; printre defecte, neputinţa de a-şi cultiva creator propriile premise, dezechilibrele între ponderea diverselor secvenţe-cheie şi, lucrul cel mai grav, ratarea lamentabilă a întregului segment final, care e împrăştiat şi bulibăşit di granda - un epilog lacrimogen de te apucă râsu-dracii. E drept că găurile cât pumnul din plot provin, în mare parte, din scurtarea versiunii americane la nouăzeci de minute (faţă de cele o sută şaizeci ale variantei europene originale), dar dacă până la urmă asta duce la îmburdarea unei aventuri S.F. decente într-un deznodământ de o cretinătate atât de incomensurabilă, we have a biiig problem!
În schimb, recuperează admirabil prin regia lui Mathieu Kassovitz, deţinătorul unei proteice şi fecunde cariere de treizeci de ani în cimema: a debutat ca actor la unsprezece ani, în serialul Médecins de nuit, iar de-atunci a mai jucat în încă treizeci de filme, a fost asistent la trei, a scris zece, a produs zece, a regizat tot zece (nu neapărat aceleaşi), a montat trei şi a mai apărut, "as himself", cu încă vreo şaisprezece ocazii. Nici nu-i de mirare că, măcar la nivelul meseriei, le ştie (şi merită amintit faptul că la proiectul acestei ecranizări a muncit cinci ani în cap). În primul rând, are un nerv narativ de invidiat - povestea te captivează şi te ţine chiar şi în ciuda numeroaselor clişee din scenariu. Apoi, are vibraţie dramatică: haotic-dementa lume viitoare plăsmuită de el e angoasantă şi depresivă, asezonată cu nenumărate detalii şi nuanţe mustind de imaginaţie, care duc cu gândul, în sens bun, la Terry Gilliam (lecţiile Brazil şi 12 Monkeys, asimilate ca la carte) şi la Mad Max (în special cu punctul de vârf al seriei: prima jumătate a inegalului...Beyond Thunderdome). Se remarcă infernul halei din Vladivostok, bulversanta apariţie a submarinului din Strâmtoarea Bering (secvenţă ratată pe final, din păcate, prin expedierea unui potenţial acumulat enorm), sau portretul mozaicat al sectei neolienilor. În sfârşit, fiecare ambianţă, secvenţă, cadru în sine al filmului, strigă că Mathieu Kassovitz are stil - şi umor (ca de pildă, avionul cu Coca-Cola Zero), din păcate, bramburite glorios în haosul cronologic şi contextual al întregului plot futurist).
Aşa cum spuneam, însă, o dată ce eroii ajung la New York, unde-ar fi trebuit ca totul să bubuie (şi la propriu, şi la figurat), scenariul (sau ce-a mai rămas din el) se tâmpeşte atât de aberant, încât nici chiar regia iscusită a lui Kassovitz nu mai are ce să salveze - dramatismul de până atunci încărcându-se cu un indigest prefix melo..., iar coeziunea narativă lăsând locul haosului anticlimactic - că te şi-ntrebi: "De ce, Doamne, de ce - când până acum a ţinut filmu-n mână aşa de bine...?"
Răspunsul pare să se găsească în conflictul ireductibil dintre regizor şi producătorii de la 20-th Century Fox, care şi-au băgat coada-n film mai rău decât Dulea şi Daneliuc la un loc. Kassowitz se plânge că nu l-au lăsat să filmeze nici măcar o secvenţă aşa cum era scrisă şi concepută, astfel încât, până la urmă, au ajuns efectiv la cuţite, când studioul, nesocotindu-i complet poziţia, a măcelărit discreţionar filmul de şaptezeci de minute, ca să-l înghesuie cu forţa într-un format de difuzare considerat mai adecvat copiilor săraci şi sceptici ai plebei yankee.
Îl mai salvează, deşi la un nivel destul de rudimentar, actorii. Drept să spun, Vin Diesel e egal cu sine ca întotdeauna, nu te dă nici pe spate, nici pe faţă - are în schimb meritul de a fi renunţat la rolul titular din execrabilul Hitman, ca să-l aleagă pe ăsta, mult mai de Doamne-ajută oricum. Michelle Yeoh compune credibil şi expresiv, deşi cam simplist, portretul călugăriţei mongole pure şi dure, iar juna Mélanie Thierry (douăzeci de filme, de la cincisprezece la douăzeci şi şapte de ani) e stranie, incitantă, şi cam atât - nici pe departe capabilă să atingă profunzimile pe care le impunea un personaj ca al ei. Mark Strong nu face mare brânză, în schimb Gérard Depardieu şi Charlotte Rampling compun drăgălaş două crochiuri de titani monstruoşi - mai mult la nivel vizual decât de fond.
Cum rămân un împătimit al S.F.-ului de calitate, voi aştepta măcar cu interes, dacă nu şi cu încredere, promisa "director's cut"; nu prea cred în minuni post-factum, dar cum aici reiese că cel ulterior a fost masacrul de sorginte americană asupra marii arte europene, nu se ştie niciodată...
16 martie, 2009, h. 21:30-22:33
Bucureşti, România