Francis Fukuyama observa, în cartea sa Sfârşitul istoriei şi ultimul om, faptul că dorinţa de libertate, de democraţie, rămâne singura aspiraţie coerentă capabilă de a uni popoare şi culturi extrem de diferite. Ca europeni, suntem, printr-o tradiţie, zic eu, nefericită, obişnuiţi sa gândim democraţia ca pe un construct cultural, inventat în spaţiul european şi care s-ar putea sa nu fie compatibil cu unele culturi, diferite de a noastră. Cu câţiva ani înainte de Fukuyama, laureata premiului Nobel Aung San Suu Kyi, lidera mişcării pentru democraţie din Birmania, scria într-un eseu (In Quest of Democracy, publicat ulterior în volumul Freedom from Fear and other Writings) - "Dacă validitatea ideilor şi credinţelor ar expira în afara ariei culturale de origine, buddhismul ar exista doar în nordul Indiei, creştinismul într-un teritoriu restrâns din Orientul Mijlociu, iar religia islamică - doar în Arabia". Destul de ironic pentru cultura europeană, care gândeşte creştinismul ca pe unul dintre pilonii pe care se sprijină. Dorinţa de democraţie, lupta pentru libertate, nevoia de legitimitate şi de recunoaştere - toate acestea nu ţin de o cultură sau alta, de un spaţiu geografic sau altul, ci reprezintă, de fapt, o luptă împotriva absurdului care nu poate fi decât universal umană.
Ce am putea crede despre o ţară fără inamici externi care foloseşte jumătate din buget pentru armată şi doar 19 cenţi de persoană pe an pentru sănătate? Despre o ţară în care poţi face ani grei de închisoare doar pentru că ai spus o glumă? Pentru că ai un modem şi nu ai primit autorizaţie pentru acesta? Ce fel de lege este aceea care îţi interzice să rămâi peste noapte acasă la un prieten fără a declara acest lucru la poliţie? Ce fel de guvern este acela care rade sate întregi de pe faţa pământului, lăsându-i pe oameni sub cerul liber, în numele cine ştie cărui proiect megalomanic? Toate aceste lucruri se întâmplă în Birmania: ţara cu cea mai mare rată a folosirii muncii forţate şi cu cel mai mare număr de copii soldaţi din lume. Nu la mult timp după revolta călugărilor, ţara a fost devastată de ciclonul Nargis. Cea mai mare parte a ajutoarelor externe trimise din ţările vestice au fost pur şi simplu refuzate de către autorităţile din Birmania. Şi nu numai atât: au existat şi în Birmania oameni care au încercat, pe cont propriu, să strângă de la vecini, de la prieteni, de la cei dispuşi să ofere din puţinul lor - ajutoare pentru sinistraţi. Autorităţile au hotărât arestarea acestora. Totalitarismul pretinde controlul absolut al statului asupra cetăţenilor - solidaritatea umană, spontaneitatea, umorul şi, în fond, tot ceea ce ne face să fim umani - sunt crime. A trăi într-un stat totalitar înseamnă o confruntare permanentă cu absurdul.
Studenţii care împart manifeste de protest, riscând arestarea, refugiaţii care au trecut graniţa clandestin, călugării care au ieşit în stradă în 2008 şi cei care, atunci când armata a trecut la represalii sângeroase împotriva protestatarilor paşnici, au trimis fotografii presei internaţionale, Aung San Suu Kyi, aflată în continuare în arest la domiciliu, Min Ko Naing, liderul studenţilor din '88, care a trăit probabil deja mai mulţi ani în închisoare decât în libertate - toţi aceştia luptă cu absurdul pe care îl trăiesc zi de zi.
"Am ajuns la închisoare pentru că am spus adevărul", spune disidentul Moe Aye în cartea sa - Ten Years On. Să spui adevărul deşi ştii că asta te va băga în închisoare. Să gândeşti cu mintea ta, deşi eşti îndoctrinat sistematic. Să protestezi, deşi îţi rişti viaţa. Să fii om, deşi nu eşti recunoscut ca atare. Să refuzi să fii "omul nou". "Singura libertate este libertatea faţă de frică", scria cândva Aung San Suu Kyi. De fapt, spune ea, "nu puterea este ceea ce corupe, ci frica. Frica de a pierde puterea îi corupe pe cei care o deţin, iar frica de consecinţele puterii îi corupe pe cei afectaţi de aceasta" (Freedom from Fear, 1991). Eliberarea de frică este singura cale de ieşire din absurd şi singura capabilă de a declanşa ceea ce Aung San Suu Kyi numea "o revoluţie a spiritului". Revoluţiile politice sunt sortite eşecului, dacă o revoluţie a spiritului, a atitudinilor şi reprezentărilor colective nu le precedă, nu le însoţeşte şi nu le continuă. Un regim politic care a înlocuit orice fel de legitimitate cu înspăimântarea sistematică a populaţiei poate fi învins doar de oameni capabili de a se elibera de spaimă - iar atâta timp cât există în Birmania oameni ca Aung San Suu Kyi, Min Ko Naing şi călugării buddhişti care au protestat în 2007, există şi speranţă pentru un viitor democratic.
Cu câteva luni înainte de revolta călugărilor, am avut ocazia să îl intervievez pentru Burma Digest (o publicaţie on-line, internaţională, pe teme politice, culturale şi umanitare) pe Thomas S. Blanton, directorul Arhivelor Naţionale din SUA. Domnul Blanton mi-a povestit despre proiectul de a strânge dovezi pentru o "comisie a adevărului" care ar funcţiona în Birmania după căderea dictaturii şi, asemenea prietenilor mei refugiaţi, era convins că, mai devreme sau mai târziu, regimul totalitar va lua sfârşit. Când l-am întrebat de ce anume crede acest lucru, mi-a răspuns: "Principalul motiv este acela că poporul birmanez nu vrea să fie condus de către junta militară".
Notă: Birmania la zi(d)? / Burma in focus este una din secţiunile Festivalului de Film Documentar One World România, 2009.
Descărcaţi catalogul de prezentare al festivalului aici.