Înainte de a fi unul dintre cele mai aşteptate filme ale anului, Watchmen a fost cea mai apreciată serie de comics din toate timpurile. Romanul grafic al lui Alan Moore (magician, ocultist, anarhist şi vegetarian, cum îl descrie propria wikipagină) a revoluţionat genul, iar cărţile sale au devenit pentru supereroi cam ce sunt Iliada şi Odiseea pentru zeii greci: un prilej de a face mişto pe seama defectelor, slăbiciunilor şi a influenţei negative pe care o au în societate.
Dar nu în sensul haios ca în The Incredibles sau Hancock, ci bazat pe o mitologie proprie, inspirată de Supraomul lui Nietzsche, conform căreia supereroii ar fi devenit în timpul Războiului Rece instrumente ale puterii, iar în 1985, sub preşedinţia lui Nixon, explozia bombei atomice ar fi fost doar o problemă de timp.
Regizorul Zack Snyder şi scenariştii au respectat întru totul legea romanului grafic - costume impecabile, povestea e identică (cu excepţia câtorva momente eliminate), imagine studiată, replici întregi redate. Watchmen e un proiect ambiţios, dar un film fără structură (pentru că o respectă mult prea fidel pe cea a comics-urilor). Snyder se ambiţionează să redea o mitologie întreagă într-un produs de entertainment în care sunt intersectate destine, flash-back-uri, momente istorice de vârf, călătorii pe Marte, lupte în Vietnam, asasinări celebre, elemente de film noir, Simon & Garfunkel, teorii de fizică cuantică, violenţă, umor şi poezie pentru oamenii sensibili.
După două ore jumate pleci cam năuc, dar, dacă te face să te întrebi cine a putut născoci aşa ceva, tot e bine!