Dacă n-aţi trăit sub o piatră în ultimii ani, atunci întrebarea de mai sus vi se va părea perfect legitimă. Atenţie - legitimă, nu neapărat importantă. Până să ajungem însă la disecarea a ceea ce trebuia să fie primul mare eveniment filmic (a se citi blockbusteresc) al anului, am două restanţe ce reclamă un strop de atenţie.
Yes Man / Un cuvânt poate schimba totul (***) nu este chiar revenirea lui Jim Carrey la genul (comedia zărghită) care l-a consacrat, după detururi mai mult sau mai puţin fericite prin curţile vecine (Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Number 23) - dar cine spune că ar trebui musai să se întoarcă acolo? Jim este un performer extrem de vioi, al cărui principal atu (dincolo de talentul evident chiar şi pentru detractori) este şarmul. Iar acest atu imbatabil face ca fabula ce părea, pe hârtie cel puţin, o rudă... relativă (sic!) a mega-hitului Liar, Liar, să funcţioneze când şi când, deşi nu-i nici foarte amuzantă şi nici foarte (?) profundă. Rolurile secundare (John Michael Higgins, Zooey Deschanel, Terence Stamp, Rhys Darby) ajută nespus.
Role Models / Prieteni model (****) este poate prima mare surpriză a anului (părea doar un buddy-movie vulgar şi fără pretenţii) şi vine să confirme supremaţia noului brand de comedie "patentat" de domnul Judd Apatow. Dumnealui nu-i prezent aici decât în "spirit" - dară actorii păstoriţi de dânsul (Paul Rudd, Jane Lynch, Christopher Mintz-Plasse, Elizabeth Banks, Joe LoTruglio) îşi dau drumul (din cam toate punctele de vedere), parcă dorind să fie siguri că niciun tabu (de data asta vorbim de adulţi imaturi şi relaţiile lor cu copiii mai mult sau mai puţin disfuncţionali / singuri / necăjiţi) nu scapă teafăr. Se râde cu lacrimi (fanii KISS au prioritate) dar nu se râde gratuit, dacă mă-nţelegeţi. Iar negrişorul cu gura spurcată înhaţă cupa - vă ofer singurul citat publicabil: "Gura, băi Reindeer Games!" "Ţi-am spus că nu sunt Ben Affleck!" "Gura! Eşti alb? Eşti Ben Affleck!".
În fine, Watchmen / Cei ce veghează (**) este mult-aşteptata (de către fani), mult-disputata (20th Century Fox a acţionat Warner Bros. în justiţie, pentru împărţeli de profit - chestiunea s-a reglat out of court) şi mult-controversata (aici sunt răutăcios - certurile abia încep) adaptare a benzilor desenate omonime, pardon, graphic novel, pardon din nou - operei literare, poftim, semnată Alan Moore şi publicată prin 1986. Fanii tropăie de fericire - Watchmen este considerat un soi de biblie a genului şi a fost inclus într-un faimos top al celor mai importante scrieri ale secolului, top realizat de Time Magazine - dar să nu ne batem capul cu ei acum (aşa cum nu ne batem capul cu apropierea BD / literatură): întrebarea, obsedantă, este, totuşi, Who's Watching the Watchmen? Dacă ne referim la film, atunci indivizii, un soi de super-eroi fără super-puteri, second hand (adică a doua generaţie) şi "conduşi" de singurul Superman veritabil, un domn gol şi albăstrui (re)numit Doctor Manhattan, se privesc unii pe ceilalţi, relativ neputincioşi. Suntem în 1985, Nixon îşi începe al cincilea mandat, totul plouă iar foştii "vigilante" mascaţi (care, aflăm dintr-un generic senzaţional, pus în scenă pe The Times They are A'Changing, au fost trecuţi pe linie moartă atunci când, post-Kennedy, Vietnam, America de Sud, preşedintele n-a mai avut nevoie de ei) se simt ameninţaţi, la propriu şi la figurat...
Da ştiu, o premisă formidabilă - şi acum v-aţi aştepta să jelim cum că regizorul Zack Snyder a distrus viziunea geniului Alan Moore şi şi-a bătut joc... ei bine nu. Din ce mi se spune (şi mi se spune, nu glumă) Watchmen este o ecranizare perfect fidelă! Ceea ce înseamnă că voiceoverul sforăitor, latexul cu urechiuşe, năzdrăvăniile zen, pseudo filosofiile, meditaţiile pe Marte, gratuităţile şi puţulica albăstruie bălăngănind caraghios... toate astea vin de la sursă? Acea operă din acel top? Ups. Şi n-am amintit încă partida de sex din bufniţa spaţială, setată pe Leonard Cohen (!?!) şi izvorâtă parcă din visul umed al unui adolescent febril... şi nici de pisica albastră cu coarne... şi nici de muzicile (Nena, Simon, Garfunkel) împrăştiate de regizor complet alandala... La un moment dat, unul dintre personaje e întrebat ce s-a ales de visul american - "A devenit realitate!" răspunde el într-una dintre puţinele secvenţe lucide ale filmului. La întrebarea "Ce s-a ales de cinema?" eu n-aş şti să răspund... Hallelujah.