Hotărât să propulseze anecdota spre o deschidere universală, Helmer a ales un sat azer cuibărit între munţi - foarte pitoresc, într-adevăr! - a reunit o distribuţie din cât mai multe ţări posibile, şi a stabilit ca limbă oficială a acestui Absurdistan imaginar rusa (cea mai vorbită pe o felie întreagă de teritoriu eurasiatic).
Scenariul său îmbogăţeşte povestea cu două elemente inspirat alese: dragostea pe cât de pătimaşă, pe atât de neprihănită încă, a doi adolescenţi care sunt împreună încă din copilărie, şi ucigătoarea secetă pe care oblomovienii bărbaţi ai satului nu se-ndură neam s-o alunge, dregând apeductul. De aici se dezvoltă o fabulă comic-neverosimilă, marcată de nenumărate inadvertenţe voite - conform propriei sale mărturisiri, autorul şi-a propus să aleagă numai întâmplări posibile dar categoric improbabile, a căror acumulare atinge imposibilul la rândul ei (gondola-teleferic peste sat, modelul instalaţiei hidrotehnice buclucaşe, concursul de tir, racheta din final, dansul îndrăgostiţilor în vârful jerbei de apă - şi multe altele).
Atmosfera lumii absurdistane împrumută fatidic de mult de la Kusturica (nici nu era de mirare, cu Mihic coscenarist!), dar cel mai interesant e că viziunea de ansamblu a autorului se întâlneşte cu cel puţin trei filme de care acesta n-a auzit în viaţa lui: Joe Limonadă (Cehoslovacia, 1964, r. Oldrich Lipsky), Planeta Kin-Dza-Dza (U.R.S.S., 1986, r. Georgi Daneliya), şi Dolina (Ungaria-România, 2008, r. Zoltán Kamondi) - acea combinaţie de "basm cârpit" cu "fantastic ruginit", în cheie parodică. Totodată, bugetul extrem de redus excluzând realizarea unor efecte speciale realiste, Helmer optează pentru trucajele voit rudimentare, a căror falsitate se converteşte în figură de stil - cam la fel cum a făcut şi regretatul nostru Alexandru Tatos, în Secretul armei... secrete (1989). Se vorbeşte puţin şi la obiect (care obiect e destul de imaterial - dată fiind convenţia aproape onirică a întregului film; de reţinut şi că Veit Helmer e unul dintre adepţii principiului că "filmul ideal e cel fără cuvinte), iar construcţia narativă e şi ea destul de neortodoxă, începând în cheie aparent documentar-metaforică, pentru ca ulterior să-şi adauge elemente din multe alte registre stilistice şi de gen.
Cam eclectic şi uşor redundant de la un moment dat, Absurdistan îşi menţine totuşi o permanentă undă de bun-simţ care-l împiedică să eşueze în stridenţe de prost-gust (deşi, pe alocuri, frizează periculos de insistent kitsch-ul). Incită, amuză, cam bate apa-n piuă în unele porţiuni, explodează exuberant în altele şi, în final, ne lasă cu un zâmbet decent pe buze. De ce i-am pretinde mai mult decât atât?
30 martie, 2009, h: 01:45-02:22
Bucureşti, România