Recunosc că discursul de mai sus, despre imitaţie şi intenţie, vizează indirect Undeva la Palilula al lui Silviu Purcărete, care, din punctul meu de vedere, a ratat coerenţa atmosferei dorite, în numele unei originalităţi cusute cu aţă albă. Poate şi pentru că regizorul de film Purcărete este, de fapt, regizorul de teatru Purcărete, făcând film cum ar fi făcut teatru. Întocmai ca George Méliès, cu o sută de ani în urmă. Dar despre asta, cum se spune, "în episodul următor". Acum vorbim de mult mai vestitul şi mai vechiul Absurdistan, din 2008, a cărui forţă vine din poveste. Iar povestea pune în prim-plan un cuplu de adolescenţi, a căror iubire nu se poate consuma până când, într-o noapte, conform unor prevestiri bătrâneşti, stelele se vor alinia pe cer.
Până atunci, însă, dragostea lor e sufocată de prostia şi absurdul satului unde trăiesc şi în care nu mai există apă. E un fel de rai scăpătat, deşertic, din care n-au mai rămas decât o şleahtă de bărbaţi neisprăviţi şi nevestele lor, care duc greul în locul lor. Furioase că soţii nu mişcă un deget ca să aducă apă în sat, ele fac un fel de grevă a sexului şi împart satul în două: în femei şi în bărbaţi.
Ceea ce urmează ţine, dacă îţi poţi închipui, de un fel de combinaţie între poeme romantice despre nunţi cosmice şi ilustrări groteşti din pictura barocă. Cu apel constant la o muzică ba lăutărească, satirizantă, ba liric-baladescă, sugerând un romance rafinat, filmul sare din caricatură în poezie fără nici o sforţare stilistică. E ca o fotografie în care cel mai frumos chip de copil are în spatele lui o mlaştină. Totul e cursiv în Absurdistan, într-un ritm mai mult muzical decât filmic, cu atât mai mult cu cât toată povestea e relatată iar perspectiva înspre trecut pare să îndulcească lucrurile. Intervenţia absolut unică a lui Helmer se vede şi în opţiunea pentru lipsa replicilor, care reduc comportamentele la un nivel schematic, aproape animalic. De fapt, preferinţa pentru tăcerea schematizantă derivă din Tuvalu (din 1999), un film mai vechi şi mult mai premiat al lui Helmer. Umorul e sec, de snoavă stupidă, cu puternice accente rurale iar imaginea de film are efecte de învechire şi contrast puternic între culori.
Concluziile, ca în cazul oricărui film excepţional, sunt multe. Sau puţine, dar răsfirate în multe fraze. Ideea este că Absurdistan este o producţie excepţională. Face uz de basm, de realism magic şi de grotesc ca să instituţionalizeze absurdul. Mai exact, îi găseşte o ţară imaginară, aici, acolo, oriunde, în care ne putem regăsi mulţi.
Producţie: Germania, 2008
Regie: Veit Helmer
Cu: Kristyna Malérová, Max Mauff
Durată: 88 min.