Ultimele şase minute se tradusese la noi, acum vreo treizeci şi cinci de ani, ecranizarea thrillerului Fear Is the Key de Alistair MacLean - fiindcă toată intriga se rezolva în ultimele şase minute ale filmului, într-un batiscaf care pierdea oxigen. Las'-că nici până atunci nu mi-era ruşine cu filmul, mai ales că la început avea nişte urmăriri cu maşini de să moară lumea şi mai multe nu.
... Şi cam asta e singura asemănare cu actualul... Piese originale (contribuţie traducătoricească a distribuitorilor români) - al patrulea din seria Fast and Furious, dedicată eminamente pasionaţilor de maşini. Filmul începe cu cinci minute de road-action splendid lucrate, dovedind că Justin Lin (The Fast and the Furious: Tokyo Drift, 2006 - şi alte şase filme) le are pe astea cu regia, măcar la un nivel de meseriaş cinstit.
Şi gata.
Se termină pregenericul, apare scris Fast & Furious, şi puteţi să vă duceţi acasă - doar dacă nu sunteţi maşinofani, ca să exultaţi la toate elementele strict automobilistice, şi de care pe noi ăştilalţi, profanii, ne doare fix în pix.
Aşa că, dacă le dăm deoparte, ca să vorbim strict din perspectivă cinefilă, multe n-ar fi de spus. Dacă filmul tot stă doar în secvenţele de acţiune rutieră, conţine destule, har Domnului - dar toate cu mult sub nivelul prologului (ca nerv, ca dramatism, ca farmec, ca haz). Cea mai mare gafă e ratarea climaxului - o cursă dementă pe străzile din Los Angeles (de-aia pe bani, "în cadru organizat", cum mai fac unii şi pe la noi, noaptea), prin plin trafic. În sine, provocarea e majoră - atât regizoral, cât şi dramaturgic. Ei bine, rezolvarea e simplistă, răsuflată, lipsită atât de imaginaţie, cât şi de implicaţii scenaristice interesante. Iar în rest, lucrurile merg tot mai în jos şi mai în jos - până la final credits, care din nou arată frumos, cu animaţii stilate reprezentând pistoane, arbori, biele-manivele şi alte piese de motor.
Printre urmăriri şi cascadorii, Chris Morgan manevrează personajele lui Gary Scott Thompson într-un scenariu nu neapărat prost, dar inutil de complicat şi lipsit de abilităţi deosebite. Mult mai onest stătea, sub acest aspect, Death Race, a cărui poveste oricum greu credibilă, absolut liniară şi complet previzibilă avea măcar calitatea că, în simplismul ei, nu doar te lăsa în pace să savurezi orgia de curse nebuneşti concepute aidoma jocurilor video, dar te şi stimula la nivelul plăcerilor viscerale, complet nesofisticate.
În rolul lui Dominic Toretto, Vin Diesel e cum îl ştim, o combinaţie de Bruce Willis fără inefabil şi Bogdan Olteanu pe steroizi - mult mai convingător se prezintă Paul Walker, în rolul celuilalt erou al francizei, Brian O'Conner, cu oscilaţiile şi duplicităţile lui. John Ortiz le opune un negativ măcar sustenabil, iar Jordana Brewster şi Michelle Rodriguez sunt doi iepuraşi hot foc.
A, şi maşinile, desigur - dar, cum spuneam, la astea nu mă bag, că nu-s mecanic auto. Aşa că, dacă ţinem morţiş să facem din acest Fast & Furious (4) şi ceva digerabil pentru tot omul, eventual putem proceda ca atunci când suntem nevoiţi să mâncăm un sandviş de dulce în Postul Mare: scoatem umplutura şi păstrăm doar preludiul şi genericul final (mai ales că-n engleză "Post" se zice tot "Fast" - da' fără "Furious"!)
2 aprilie, 2009, h. 21:00-21:49
Bucureşti, România