Probabil că nimeni nu se va supăra dacă în catalogul primăvară-vară 2009 va apărea şi garderoba scuturată de praf a celor de la The Prodigy. Măcar din punct de vedere vestimentar să ne relaxăm un pic, să ne arătăm îngăduitori şi toleranţi, să nu facem mare caz din dorinţa unor oameni de a îmbrăca din nou hainele de paradă de odinioară. Mai ales că, dacă ţinem cont de datele furnizate de institutele de statistică, The Prodigy s-ar număra printre cei îndreptăţiţi să pună naftalina deoparte şi să defileze ţanţoş în amintirea unor vremuri trecute.
Din cercetările iniţiate de un grup al oamenilor de ştiinţă, a rezultat că în mostrele prevalate de pe ţesutul muzical al anilor '90 se află o suficientă concentraţie de The Prodigy, pentru a înlătura orice controversă inutilă. Din graficele întocmite cu acest prilej s-a putut constata că The Prodigy nu este doar una dintre cele mai bine vîndute trupe de muzică electronică din istorie, ci şi printre puţinele care a răzbit cu un album, The Fat of the Land, pînă pe locul I în topurile americane. Asta se întîmpla în 1997, iar cetăţenii de bună-credinţă descopereau cu derută cum nişte sălbăticii precum rave-ul, break-beat-ul sau electro-punk-ul au fost eliberate din temniţele lor subterane şi au dat năvală peste muzica onestă, răvăşind-o şi pedepsind-o pentru conformismul ei desuet. Această răbufnire spectaculoasă, asistată îndeaproape de MTV şi ajutată de videoclipuri controversate, precum "Firestarter" şi, în special, "Smack My Bitch Up", încununa, de fapt, o muncă începută în 1991 cu Experience şi continuată trei ani mai tîrziu cu Music for the Jilted Generation.
Era doar o chestiune de timp pînă cînd agresivitatea nemiloasă dirijată spre ringurile de dans sau amestecul exploziv de substanţe proaspăt descoperite avea să găsească breşa prin care să iasă la lumină. Ce era de aşteptat să se întîmple, s-a întîmplat: breşa s-a lărgit, iar la contactul cu aerul impur de la suprafaţă, cei trei britanici de la The Prodigy - Liam Howlett, Keith Flint şi Maxim Reality - au avut parte de o combustie spontană care i-a propulsat în stratosferă. Tot amestecul lor letal însă - big beat, break beat, techno, hardcore, industrial, rave etc. - s-a pulverizat într-o clipă şi a ajuns doar un mecanism de terorizat vecinii şi propovăduit decibeli la intersecţiile marilor bulevarde. În general, cînd se petrec astfel de lucruri, e semnul clar că identitatea s-a topit într-o glorie iluzorie, iar sfîrşitul e gata să te înhaţe. Anii '90 au tras cortina la scurt timp după succesul uriaş al albumului The Fat of the Land, iar odată cu noul secol, rave-ul şi-a găsit un cotlon retras şi umbros în care să doarmă în pace. The Prodigy au intrat şi ei în letargie şi de abia în 2004 - cu Always Outnumbered, Never Outgunned - au încercat să dea de ştire că mai există. Cu o agresivitate fără temei şi cu o zbatere lipsită de haz, cel de-al patrulea album a pecetluit imaginea unei trupe răpuse de succes şi de vremuri. Fără o direcţie anume, fără aportul vocal al lui Keith Flint şi al lui Maxim Reality, se părea că în curăţenia făcută pentru noul mileniu, această rămăşiţă a anilor '90 a fost măturată fără milă şi pusă pe făraş. Producătorul şi compozitorul, Liam Howlett, a trebuit să mai aştepte cinci ani pînă cînd să-şi găsească energia sau curajul pentru a mai încerca o dată.
Invaders Must Die încearcă un fel de şantaj sentimental. Incapabili să ţină pasul cu vremea, pierduţi pe undeva pe la periferia liniei alternative, The Prodigy mizează pe un efect retro, în speranţa că anii ce au trecut au fost suficienţi pentru ca moliile mîncătoare de rave să treacă acum drept un efect şic. Toată recuzita anilor '90 a fost scoasă la iveală astfel încît cetăţenii să poată dansa nostalgic de dragul unor timpuri apuse, nu chiar atît de îndepărtate. Pentru un album cu efecte marca The Prodigy, Invaders Must Die este cu siguranţă o delicatesă. Pentru un disc care îşi doreşte să conteze, mă tem însă că stilul lor nu a fost atît de legendar pe cît de trendy încît să merite un recurs la metodă, iar furia devenită emblemă nu are cum să-şi păstreze prospeţimea. Mai cred, iarăşi, că ar mai trebui să treacă ani buni pînă cînd "Out of Space" sau "Poison" să scape de eticheta aceea pe care scrie "datat". Vecinii însă vor avea, ca de obicei, o problemă.