The International e un thriller cît se poate de "la zi": personajul său negativ e o bancă. Bineînţeles, faptul că e atît de "la zi" nu înseamnă că are şi ceva de zis. Ca multe alte filme comerciale care se cer felicitate pentru că aduc în multiplexuri dezbaterile fierbinţi ale momentului, filmul lui Tom Tykwer nu face decît să flateze o opinie la modă: aceea că actuala criză n-ar fi rezultatul unor abateri de la regulile capitalismului, ci însăşi încununarea logicii lui. O logică - se înţelege - malefică. Dacă vă mai spun că această condamnare a capitalismului e pusă în gura unui fost securist est-german transformat, după 1989, în slujitor al mamonei bancare, şi că întoarcerea lui finală împotriva băncii e prezentată, aprobator, ca o întoarcere la vechile idealuri (alea securistice), vă veţi face, cred, o idee despre seriozitatea contribuţiei lui Tykwer (care e german) la dezbatere.
Pe de altă parte, pretenţiile unui film de genul ăsta cum că ar avea ceva de spus sînt destul de uşor de dat la o parte, iar ce rămîne - partea de globe-trotting detectivist şi crimă "ştiinţifică", de balivernism inofensiv - e uşor de privit. Luînd filmul ca pe un thriller globalisto-balivernist, m-am simţit destul de bine la el: mai bine, în orice caz, decît la ultimul film din seria Bond, deşi nici pe departe atît de bine ca la ultimul film din seria Bourne. Incapacitatea lui finală de a lăsa o impresie cu adevărat tare are ca principală cauză indecizia realizatorilor în ceea ce priveşte nivelul de "realism" al întregii afaceri: acesta e setat mai sus decît al Bourne-urilor şi al ultimelor Bond-uri, dar prea jos pentru ca "realismul" să înceapă măcar să se elibereze dintre ghilimele. Asta înseamnă, pe de-o parte, că vechile mărci ale "realismului" thrilleresc (dezvoltate iniţial de romancierul John le Carré ca nişte mărci anti-Bond, dar pătrunse ulterior, unele dintre ele, în tot felul de stilistici mai degrabă neo-bondiene cum este cea a seriei Bourne, ba mai nou şi în stilistica Bond-urilor) sînt puse la lucru cu ore peste program: eroul Interpol-ist (fost Scotland Yard-ist) interpretat de Clive Owen o fi călătorind el în toată lumea, dar peste tot e vreme urîtă (mai puţin la Istanbul), iar lumina e pusă astfel încît să nu flateze nici măcar tenul lui Naomi Watts, care e colega lui; apoi, or fi ei colegi, dar ea are soţ şi copii, iar el e atît de nedormit şi de şifonat încît între ei nu poate fi vorba de nimic altceva, deşi Owen e unul dintre starurile alea cărora le stă cu atît mai bine cu cît le stă mai rău. Nu-mi amintesc să mai fi văzut un erou de thriller căruia să-i sară balele din gură în timp ce se zbate să supravieţuiască unei pistolade - atît de animalic se agaţă de viaţă. Şi, ca să închidem capitolul "realism", în aceeaşi pistoladă (care se desfăşoară la Muzeul Guggenheim) vine la un moment dat un glonte care-i zboară o bucăţică de ureche.
Pe de altă parte, filmul lui Tykwer este genul de film în care ăia răi lovesc în plină zi şi chiar în mijlocul Muzeului Guggenheim. Atît în secvenţa asta, cît şi în urmărirea finală de pe străzile şi acoperişurile Instanbulului, regizorul încearcă să nu sară calul - să nu se ia la întrecere cu Hitchcock, Brian De Palma sau Paul Greengrass (regizorul Bourne-urilor), transformîndu-şi scenele de acţiune în numere de bravură; dar la ce bun sobrietatea asta - cramponarea asta de iluzia ancorării în realitate - din moment ce The International e genul ăla de film? Scenele lui de acţiune sînt prea mult ca să fie "realiste" şi prea puţin ca să fie memorabile.
Astea fiind zise, e totuşi un film de Tykwer (Lola Rennt / Aleargă, Lola, aleargă), ceea ce înseamnă că plastica imaginii e foarte rafinată pentru un film comercial (observaţi coordonarea culorilor - bleu, bleumarin şi gri, toate metalizate - în secvenţele plasate la sediul băncii) şi că (deşi maşinăria scenaristică e cam încropită, şi încă din piese destul de tocite) decupajul dă senzaţia de ascuţime şi precizie - imaginile mai că nu fac clic-clac îmbucîndu-se. Calofilia asta nu e ceea ce numesc eu "stil", iar în filmul precedent al lui Tykwer, The Perfume, am găsit-o chiar respingătoare: atît de multă grijă pentru cadru şi pentru ritm, atît de puţină înţelegere a materialului. Tykwer a luat cartea lui Patrick Süskind ca pe o provocare adresată măiestriei lui tehnice (pot să redau mirosuri prin imagini şi sunete?) şi rezultatul e o mostră de măiestrie fără minte, de "artisticitate" nesprijinită pe o gîndire veritabilă de artist. "Stilul" tykwerian - de fapt, un supertehnicism impersonal - e mai la locul lui într-un film ca The International, care nu trebuie să fie o operă de artă, ci un vehicul în care spectatorul să se simtă confortabil. Vehiculul ăsta nu te duce nici pe cine ştie ce culmi de jubilaţie cinetică, nici în inima întunericului capitalist; nu te duce nicăieri, dar înăuntru e destul de bine.