Directorul artistic al Teatrului "Tamási Áron", un regizor dintr-o spiţă rară, a teatrului de artă, vorbeşte despre ce înseamnă să nu cedezi presiunilor comercialului facil într-un oraş de provincie, făcîndu-ţi din public un nesperat aliat.
Iulia Popovici: Prima întrebare e banală şi de la sine înţeleasă: Sfîntu Gheorghe e un oraş mic, o comunitate teatrală restrînsă, de ce un festival internaţional aici?
László Bocsárdi: Cînd m-am hotărît să devin director, ca să apăr ceea ce se întîmplă în teatrul din Sfîntu Gheorghe de 15 ani, aveam de gînd să fac un festival internaţional de teatru, dintr-un fel de "egoism" al meu. Un festival care să se ţină aici, cu spectacole bine alese, importante, reprezentînd diferite tipuri de teatralitate, valabile, sper eu, ne ajută, de fapt, pe noi înşine - ne ajută să mergem mai departe.
E important să participi la diferite festivaluri, din locuri diferite, dar e cu totul altceva să ai la tine acasă un festival bogat, la care sînt prezenţi şi spectatorii pentru care faci tu teatru. Să găseşti noi căi teatrale nu se poate face fără public, de asta sînt sigur; nu poţi face teatru pentru export, asta n-am crezut-o niciodată. Am crezut mereu că un spectacol poate fi exportat în cazul în care ajunge la un nivel convingător la el acasă. Deşi aş vrea foarte mult, eu n-aş putea face o montare "pentru Europa", habar n-am cum se face. Ceea ce fac eu e să încerc să am o comunicare cît mai sinceră, cît mai adevărată, cu cei care mă înconjoară, pentru care fac spectacole. Teatrul trebuie formulat aici şi acum, de aceea am şi senzaţia că nu pot face ceva absolut valabil, oriunde, oricînd.
I.P.: Ce-aţi găsit la Sfîntu Gheorghe, pentru cine ar fi trebuit să faceţi teatru cînd aţi venit aici?
L.B.: E o poveste foarte stranie, fiindcă e vorba de o mare şansă. În 1994-1995, cînd am venit la Sfîntu Gheorghe, împreună cu şase actori şi colega mea de la regie, Olga Barabás, teatrul era într-o stare foarte proastă şi mulţi plecaseră. Sistemul a distrus instituţia în momentul în care i-a forţat pe actori să-şi cîştige salariile din încasări. Pe vremea lui Shakespeare, era la fel, dar s-ar părea că acum nu se mai poate face cultură fără ajutorul statului, din cauză că oamenii pur şi simplu nu au bani. Noi am făcut un experiment, am luat trei spectacole care se epuizaseră după un an, şi, la începutul verii (perioada cea mai grea pentru teatru, şi nu doar la Sfîntu Gheorghe), le-am jucat cu bilete la 1 leu. A fost arhiplin, au venit şi spectatori care mai văzuseră montările şi mi-a venit să plîng: oamenii sînt săraci, nu vin fiindcă nu au cu ce plăti.
Asta nu înseamnă că acum, după atîţia ani, nu se întîmplă şi lucruri neaşteptate: pentru că aveam nevoie de finanţare, am oferit, la festival, un tip de abonament Mecena, de 1.000 de lei, iar de vîndut, am vîndut 43. Asta înseamnă că din 300 de locuri, cîte are sala, o cincime sînt abonamente Mecena. E foarte plăcut să vezi că această zonă e pregătită să aibă o cultură de prim rang, un eveniment de prim rang, aşa cum e festivalul.
I.P.: Eu, dacă aş fi locuitoare a Sfîntului Gheorghe, aş simţi o brumă de orgoliu pentru vizibilitatea pe care o are teatrul de aici.
L.B.: Eu chiar sper că aşa va fi, că oamenii îşi vor da seama că au de ce să fie mîndri. Pentru că, revenind la întrebarea de dinainte, în aceşti 15 ani noi am avut conflicte mari cu autorităţile locale, cei care ne finanţează. Eram tot timpul gata să fim daţi afară din oraş. Primăria nu voia nicicum un astfel de teatru, ceea ce-şi doreau ei era un teatru popular, "pentru locuitori", asta ni se cerea, ne dădeau bani să facem spectacole pe care ei "să le înţeleagă". Iar eu am mers precum catîrul, înainte, spunîndu-mi că nu cred decît într-un gen de teatru, dacă el nu e considerat artă, n-are sens să mai fac ceva.
Am avut aici o şansă extraordinară, în 15 ani am reuşit să ne "creştem" publicul; în '94, doar un mic grup de tineri şi de intelectuali erau interesaţi de noi, restul, obişnuiţi cu treburi de cabaret, aproape deloc. Epuizaţi să joace 400 de spectacole pe an, multe la ţară, mulţi artişti buni au plecat de aici la sfîrşitul anilor '80. Eu am adus cu mine o trupă antrenată în teatrul de mişcare şi experimental (la început, la Gheorghieni, asta făceam) şi, cu ajutorul lui Nemes Levente (care a renunţat să plece la Tîrgu Mureş ca să facă din "Tamási Áron" un teatru de artă), am venit la Sfîntu Gheorghe ca să încerc să fac aici cam ce era, pe vremea aceea, la Piatra Neamţ. Aşa a început o luptă crîncenă cu publicul; a durat zece ani să formăm spectatorii pe care-i avem acum.
I.P.: Mă gîndesc acum la diverse reacţii legate de premii, nominalizări, relaţii dintre teatrul de limbă română şi cel de limbă maghiară: are teatrul naţionalitate?
L.B.: În spectacolele care ajung să se apropie de absolutul la care visăm cu toţii, toate diferenţele culturale dispar, însă altfel, cred că limba pe care o vorbim reprezintă un fel de a simţi, structurează gîndirea, modul de a te raporta la viaţă. Ăsta e norocul nostru: dacă n-ar fi aşa, n-ar exista atîtea tipuri de teatru, atîta bogăţie artistică.
Teatrul e o chestiune de toleranţă - a spectatorului care întîlneşte un alt tip de gîndire despre lume, cu alt tip de exprimare. Despre asta trebuie de vorbim. Ar trebui să ne bucurăm de bogăţia formelor de expresie în ceea ce înseamnă limbaj teatral. Avînd în vedere publicul care vine la festival, e cert o bucurie pentru spectatori.
Să mergi la teatru e o formă de socializare, iar cel mai mult mă încîntă, pe mine, faptul că tinerii rămîn în teatru şi dansează pînă la 6 dimineaţa. Asta înseamnă că se simt bine, cînd nu te simţi bine, vrei să pleci cît mai repede.