Cînd scriu despre Bienala Internaţională de Teatru Reflex de la Sfîntu Gheorghe, o fac dintr-o poziţie de două ori dezavantajoasă şi incertă: deşi sînt o colaboratoare modestă, care şi-a asumat partea de responsabilitate în concretizarea acestui festival, şi deşi scriu tocmai la jumătatea perioadei de desfăşurare a evenimentului: după ce au avut patru spectacole invitate şi înainte de alte patru. Iar acest lucru este un reflex, să-l numim reflex publicistic, răspunsul involuntar al sistemului nervos la excitaţiile exterioare, în cazul de faţă, la acest festival care provoacă permanent reacţii intense atît în rîndul publicului din localitate, cît şi în rîndul reprezentanţilor breslei.
Deşi evenimentul organizat de Teatrul "Tamási Áron" nu este structurat pe principii tematice - aniversarea a 60 de ani de existenţă a teatrului a fost marcată de o masă rotundă-dezbatere, iar "spectacolele cele mai reprezentative de pe parcursul a două stagiuni central-europene", selectate, fireşte, fără pretenţia de a reprezenta totalitatea, trebuie interpretate în limitele condiţiilor date -, spectacolele, chiar şi după mai multe zile, intră în dialog, îşi dau replicile de rigoare, se contrazic, se completează reciproc, în totalitatea lor, nuanţează una şi aceeaşi imagine, conturează lumea spectatorului. Pentru că natura reflectării se referă şi la faptul că persoana care percepe este în acelaşi timp şi subiectul imaginii din oglindă.
Festivalul s-a deschis cu Una dintre ultimele nopţi de carnaval, care, cu scena încărcată de aşteptare de la început, precum şi cu forfota agitată ce domină întregul spectacol, a oglindit perfect atmosfera primei zile. Teatrul "Katona József" din Budapesta nu este la primul bal din România. Cu spectacolul Ivanov au fascinat în urmă cu trei ani publicul din Bucureşti, iar cu mautocatamdispărut, chiar pe cel din Sfîntu Gheorghe, în urmă cu doar o jumătate de an. După spectacolul pe motive kafkiene al lui Viktor Bodó prezentat în cadrul TAMper2-ului, Teatrul "Katona József" şi-a dezvăluit de data asta, cu piesa lui Goldoni, o cu totul altă faţetă. Dacă Bodó este unul dintre cei mai tineri regizori din Ungaria şi foloseşte un limbaj teatral nou şi radical, în persoana lui Gábor Zsámbéki îl putem aprecia şi respecta pe directorul Teatrului "Katona József", precum şi pe cel care, în anii '70, s-a aflat în prima linie a vieţii teatrale din Kaposvár, Ungaria.
Ţinînd seama de acţiunea din Una dintre ultimele..., avem de-a face cu o uriaşă dandana, alergătură, hărmălaie. Semnătura liderului, care-şi cunoaşte trupa în ansamblu în calitatea sa de director, dar şi personalitatea fiecărui actor, separat, se vede în faptul că din nebunia de adio a unei lumi învălmăşite, din haosul ultimei nopţi de carnaval ţese, asemenea unui bun meseriaş din Veneţia, un model armonios. Desenul este neliniştitor. Anzoletto, tînărul desenator de modele, poate merge peste tot unde este chemat. Dar libertatea înseamnă incertitudine. De pe scena solidă a Teatrului "Katona József", András Ötvös, aflat la început de carieră, scrutează speriat viitorul liber-profesionistului.
Teatrul "József Attila" se prezintă cu un spectacol mult diferit de profilul lui cunoscut. Pe scena acestui teatru, situat în cartierul Angyalföld din Budapesta, sînt prezentate în primul rînd piese muzicale şi de divertisment; de altfel, pe website-ul teatrului afirmă, printre altele, că publicul instituţiei are pretenţia să vadă "piese cu o tematică ce poate fi importantă şi serioasă, dar şi rezolvată". Dintru început, piesa lui Dürrenmatt nu este astfel, iar banalităţile transformate în melodii de Zsófia Tallér, în regia lui Sándor Zsótér, precum şi Andrea Ladányi, invitată să interpreteze rolul principal, accentuează faptul că situaţia de fond din Vizita bătrînei doamne nu poate fi rezolvată, cel mult e aranjată pentru un miliard.
Zsótér este un gen de joker în teatrul din Ungaria: indiferent unde e chemat să regizeze (şi nu refuză invitaţia), răstoarnă cărţile din mîna jucătorilor, şterge praful de pe multe teatre, ajută actori să renască. Astfel s-a născut ca actriţă de dramă, în acest spectacol, dansatoarea-coregrafă Andrea Ladányi. Felul în care îşi interpretează rolul este de departe elementul cel mai palpitant al spectacolului. Chipul ei este total impasibil, încremenit, nu se poate citi pe el nimic altceva decît concentrarea interioară - concentrarea dansatoarei faţă de mişcare, concentrarea Clairei Zachanassian de dinaintea răzbunării bine plănuite, în toate detaliile. Andrea Ladányi lucrează dintr-o singură stare constantă, nu construieşte nici un fel de arc emoţional. Parcă nu numai trupul Clairei, ireal de vînjos, rezistent, ar fi o proteză, ci şi chipul ei. După atmosfera abundentă, excesivă a spectacolului trupei de la Teatrul "Katona József", am fost introduşi în lumea glacială, plină de grotesc a celui de la Teatrul "József Attila" - o realizare de aceeaşi înaltă calitate.
Cînd scriu aceste rînduri, trupa de la Divadlo Komedie din Praga repetă pe scena de la Sfîntu Gheorghe Procesul, spectacol care va avea loc în seara aceasta. Au pornit deja din Bucureşti actorii de la Teatrul Odeon, care mîine vor prezenta un spectacol cu piesele lui Ionesco. Joi, trupa teatrului gazdă va prezenta Ivona, principesa Burgundiei. Iată un corpus (absurd) tematic dintr-un festival netematic. La zece zile după reinterpretarea textului Orestia de către actorii polonezi, în regia lui Jan Klata, Deutsches Theater va prezenta, în spectacolul-acord final al festivalului, viziunea regizorală a lui Michael Thalheimer asupra lui Eschil. Spectacolul celor de la Stary Teatr, dar şi al celor din Berlin sînt, atît fiecare separat, cît şi percepute împreună, nişte revelaţii atît de intense încît ies din tiparele acestui text, astfel că păstrez subiectul pentru unul care va urma.