Mystic pizza - Miracle at St. Anna

În cel mai recent film al său, Spike Lee se deplasează în timp şi spaţiu, adică în Italia celui de-al doilea război mondial unde patru soldaţi americani de culoare se pierd în spatele liniilor inamice, în timp ce aproape 500 de civili italieni sunt ucişi de trupele germane. Inspirat din romanul lui James McBride, la rândul lui inspirat din evenimente reale, Miracle at St. Anna e infuzat de multă mistică. De fapt, e infuzat de multe lucruri, mă rog, câte au intrat în 160 de minute.

Spike Lee a fost entuziasmat de romanul pentru care James McBride nu doar că a citit vreo 20 de cărţi şi s-a întâlnit cu supravieţuitori americani şi italieni, dar s-a şi mutat pentru o perioadă în Italia. A fost atât de entuziasmat încât l-a cooptat pe James McBride la transformarea cărţii în scenariu. Poate din această cauză povestea e încărcată nu doar de amănunte nesemnificative, dar şi de lungimi şi subploturi care depăşesc bioritmul.

Opţiunea pentru coperte - de deschidere şi de final - care închid un mare flashback (la fel ca în Saving Private Ryan, la care filmul te trimite de mai multe ori), n-ar fi până la urmă derutantă pentru spectator, dar folosirea unui lung flashback în interiorul acestui flashback te poate face să te rătăceşti puţin.

Lucru pe care trebuie să-l iertăm pentru că în economia poveştii acest flashback nu putea fi plasat altundeva, dar şi deoarece conţine cel mai impresionant moment al filmului, cel al masacrului de la Sant'Anna di Stazzema, când naziştii au executat aproape 500 de femei, bătrâni şi copii.

În film, masacrul are loc pentru că un partizan italian trădează. Acesta a fost motivul pentru care partizanii italieni care mai sunt azi în viaţă au protestat la premiera filmului împotriva faptului că realizatorii nu a respectat adevărul istoric. Şi Spike Lee, şi James McBride s-au apărat afirmând că filmul e, de fapt, operă de ficţiune.

Adevărul este că un singur italian pică prost. Ce mi se pare mai greu de digerat e faptul că Spike Lee dă senzaţia că se răsuceşte de la o idee la alta şi de la un registru stilistic la altul, ca şi cum ar fi fost atât de inspirat de carte încât nu şi-ar fi găsit răgazul să cugete bine la ce vrea să facă.

Începe filmul cu figura lui John Wayne din The Longest Day, privit pe micul ecran de cel care e - vom vedea pe urmă - unul dintre combatanţi. Această opţiune a cineastului plasează din start filmul pe o grilă de receptare care necesită detaşarea de temă, dar şi de un gen cinematografic exploatat cu succes în anii '50-'60.

Adevărul e că Spike Lee ne pune pe o orbită interesantă, ca şi cum ne-ar avertiza să ne aşteptăm la un film care pune între rame nu un moment istoric, ci şi felul în care el a fost ilustrat până acum. Dar filmul continuă şi aluziile la cea de-a doua ramă se răresc până dispar cu totul.

Şi dispar probabil pentru că interesul cineastului se mută pe povestea în sine care este, cum am spus, îmbibată de metafizică, de problematica rasială (a cărui portavoce e Spike Lee în mai toate peliculele sale) şi de faptul istoric.

Filmul are momente reuşite, cum sunt cele în care uriaşul Sam Train (interpretat de Omar Benson Miller, un fel de Ghost Dog - Forest Whitaker de inocenţa unui copil) relaţionează cu Angelo (jucat de un puşti foarte expresiv, Matteo Sciabordi).

O alchimie există între interpreţi, şi relaţia dintre personaje e interesantă, dar pe măsură ce filmul înaintează ea devine prea patetică pentru a ne impresiona cu totul (mai ales că eram vaccinaţi cu aluzia referenţială de la începutul filmului şi ne aşteptam la ceva mai mult).

Faptul că Spike Lee trece de la război la metafizică, la discriminarea rasială sau la partizani (care apar ca nişte flori, după jumătatea filmului, ca şi când n-ar fi existat până atunci) te face să nu mai poţi gusta nici o felie până la capăt şi să ai dificultăţi în a lua aceste bucăţi ca pe un întreg.

Patetismul atinge şi el apogeul la sfârşitul filmului - o copertă la care se putea renunţa, mai ales că secvenţa de dinainte, care închide flashback-ul, este un apogeu în sine. Împreună cu masacrul de la biserică ea alcătuieşte cei doi poli dramatici ai filmului. Acestea sunt şi cele mai reuşite momente - şi ca efort de realizare, dar şi ca punct de joncţiune între tema războiului şi ideea divinităţii care îşi cheamă oiţele în singurul loc, cel de dincolo, unde e pace şi linişte.

Dacă metafizica e plăcută până nu devine prea multă, relaţiile dintre personaje se întăresc şi personajele capătă consistenţă pe măsură ce acţiunea înaintează. Printre momentele care sună firesc în relaţia dintre sătenii italieni şi americani există însă şi zone în care reacţiile italienilor sună fals, ca şi cum ar fi fost scoase dintr-un repertoriu de stereotipii naţionale.

E de lăudat dorinţa regizorului de a nu folosi actori cunoscuţi în rolurile principale. John Turturro apare doar la începutul filmului, ca şi John Leguizamo, iar Alexandra Maria Lara are o foarte reuşită apariţie, chiar dacă de patru cinci minute, în rolul lui Axis Sally (o americancă ce şi-a trădat ţara făcând războiul de partea propagandei naziste.).

Careul de culoare alcătuit din Derek Luke, Michael Ealy, Laz Alonso şi Omar Benson Miller se descurcă foarte bine, deşi trei din patru sunt o bună bucată de timp uşor de încurcat unul cu celălalt.

Cel care se detaşează din toate punctele de vedere de grup este Omar Benson Miller care face un "uriaş de ciocolată" (cum îi spune prietenul său, Angelo) aproape memorabil. E, în orice caz, un actor care trebuie urmărit.


Miracle at St. Anna
Regia: Spike Lee,
Cu: Derek Luke, Michael Ealy, Laz Alonso, Omar Benson Miller, Matteo Sciabordi, Valentina Cervi.