Greu de crezut în detalii, totuşi plăcut - Miracle at St. Anna

Dacă ideea de miracol suportă grade de comparaţie, atunci miracolul absolut din acest film e că Rodolfo, un partizan italian trădător, îl întîlneşte într-un oficiu poştal, la vreo patruzeci de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, pe singurul soldat de culoare care a supravieţuit unei ciocniri a americanilor cu o companie nazistă în timpul operaţiunilor militare ale Aliaţilor în Italia, în august 1944. Acea ciocnire-masacru (adică una în care civilii italieni au fost exterminaţi în masă) ar fi putut avea o altă înfăţişare dacă Rodolfo nu ar fi fost o cîrtiţă a nemţilor.

Traseul principal al filmului duce în satul Sant'Ana di Stazzema. Nemţii au ucis acolo cinci sute şaizeci de locuitori fiindcă aceştia nu au dorit să-l dea în vileag pe conducătorul local al mişcării de rezistenţă. Masacrul respectiv e real (şi e diferit de cel pe care îl pomeneam în paragraful anterior), însă povestea ţesută în jurul său e fictivă. În ficţiune sînt implicaţi patru soldaţi americani de culoare, care, în urma ratării unei misiuni, ajung în preajma aşezării toscane unde avusese loc măcelul. Unul dintre soldaţi iese cu viaţă din această aventură şi, alături de micuţul Angelo, e persoana care va şti ce rol a jucat Rodolfo în moartea celor care trăiau în zona respectivă, fie civili, fie soldaţi din trupele Aliate.

Înainte de a fi un jurnal de front, filmul realizat de Spike Lee stăruie pe vieţile, năzuinţele şi problemele americanilor implicaţi în istorie - soldaţii de culoare. Paginile de jurnal personal deschid în film paranteze şi paranteze la paranteze (poveşti de dragoste locale şi competiţie pentru dragoste, sau flashback-uri în interiorul unui flashback). Asta contabilizează multe minute în dreptul unor elemente de rang secund în naraţiune, iar abundenţa asta narativă poate dezorienta privitorul. Însă există două motive interdependente pentru care detaliile acestea sînt necesare. Prin Miracle at St. Anna, Spike Lee a vrut să instituie un spaţiu inexistent în cinema (idee sugerată prin trimiterea la The Longest Day), să întregească imaginea armatei americane din Război prin plasarea în istorie a soldaţilor de culoare. Celălalt motiv este dorinţa autorului de a înfăţişa o poveste în care faptele săvîrşite de personaje au raţiuni logice (chiar dacă e vorba de o logică afectivă); pe ecran cresc persoane care acţionează după mecanisme psihologice complexe, neinstituite ad-hoc, ci înrădăcinate în firea acestora, o fire pe care o descoperim treptat.

Precum în filmul compus de Annakin, Marton şi Wiki în 1962 (The Longest Day), firul central al poveştii lui Lee trece prin fiecare tabără beligerantă pentru a vedea motivaţiile care duc la atrocitatea din Sant'Ana. La fel ca în The Longest Day, personajele de aici vorbesc în limba lor de naştere. Dacă nu dă o plăcută senzaţie de realism istoriei, această opţiune măcar prezintă diferenţa dintre tabere, marchează clar terenul fiecăreia. Punerea în scenă a luptelor e frustă, saturată de sînge, în cel mai pur stil Medal of Honor din jocurile video actuale. Pe de altă parte, pe calea care duce la ruperile de ritm aducătoare de moarte, Spike Lee creează continuu portretul eroilor săi. Patru infanterişti americani de culoare se confruntă cu rasismul atît în societatea americană cît şi pe front (unde au probleme tot cu ai lor), visează o lume mai bună pentru nepoţi, găsesc rezerve pentru viaţă în credinţă, sau pur şi simplu vor să vadă terminată lupta aceea surdă, iar în aşteptarea finalului caută să simuleze viaţa în aspectele ei plăcute - bal, seducţie, dragoste. Prin descrierile amănunţite pe care le face personajelor sale, Spike Lee evită plasarea unor axiome în poveste. Caracterele sale nu acţionează şi reacţionează după o schemă prestabilită, ci, prin discuţiile lor din prezent şi prin amintirile pe care le deapănă, realizăm că au anumite însuşiri şi înţelegem de ce faptele lor din prezent au un anumit aspect.

Dramatizarea lui Lee (după romanul lui James McBride, transformat în scenariu tot de scriitor) poartă în interior numeroase aspecte neverosimile. Dacă luptele sînt de un realism zguduitor, contrabalansul sentimental e asigurat de relaţia unuia dintre soldaţi, Train - un uriaş bonom, plin de inocenţă, precum John Coffey din The Green Mile -, cu Angelo, un puşti care, cu ajutorul unui soldat german, reuşeşte să evite măcelul din Sant'Ana şi e recuperat de americani. Relaţia celor doi are ceva din umorul sfîşietor din La vita e bella, însă o astfel de legătură e greu de conceput pe front. Din această relaţie provine cheia filmului, o găselniţă cu un cap de marmură luat iniţial ca amuletă de Train - o istorie întortocheată şi la fel de neverosimilă ca şi relaţia puştiului cu soldatul. Miracle at St. Anna are şi cîteva scăpări, cum ar fi apariţia insignei cu cap de mort pe chipiul ofiţerilor germani de pe front; insigna era parte a echipamentului doar pentru militarii din lagăre. Sau o referire la Convenţia de la Geneva care priveşte drepturile civililor într-un război, un act care nu era conceput în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Capul de marmură este elementul în care Lee sprijină discuţia despre inocenţă sau despre credinţă în film. În acelaşi timp, din cauza acestui cap, filmul se deformează. Ca să închege povestea peste decenii şi ca să ofere şi o morală cît mai evidentă, filmul are coperte (plasate temporal în prezent) în care esenţial e tot capul de statuie. Morala nu ar fi fost livrată într-o formă atît de transparentă fără aceste coperte. Însă tot ele strică dinamica de război a filmului, sînt un balast pus în cîrca poveştii. Morala oricum e prezentă în jurnalul de război, doar că nu e arătată cu degetul. În plus, copertele sînt aşezate la o distanţă atît de mare una de cealaltă încît întoarcerea din război în prezent e ca o trezire dintr-un somn adînc, în care un vis frumos devine coşmar: te sperie şi te face să te întrebi ce se petrece de fapt. Trebuia rezolvat cumva şi destinul lui Angelo, iar coperta de încheiere asta face. Însă rezolvarea asta din topor naşte alte interogaţii (cum s-a îmbogăţit Angelo, cum a scăpat din Război, de exemplu). Ăsta e neajunsul filmului. Deşi prin abundenţa detaliilor răspunde nevoii de a vedea că personajele acţionează coerent, filmul tot cască alte gropi pe care nu le mai umple. Astfel, bucuria de a urmări Miracle at St. Anna presupune anumite concesii pe care spectatorul trebuie să i le facă lui Spike Lee.

Deşi e parte a preocupărilor lui Lee pentru situaţia comunităţii de culoare din State, Miracle at St. Anna nu afişează în această direcţie un discurs sobru, înţepat. Tonul relaxat din afara secvenţelor de luptă propriu-zisă, neveridicul de care vorbeam, dau filmului un caracter de fabulă, de poveste de leagăn pe care trebuie să o privim ca atare. Datorită acestui caracter Miracle nu cîntă gloria participanţilor la luptă, care poate fi întîlnită în majoritatea peliculelor în care e discutat, în State, al Doilea Război Mondial din perspectiva albilor - de la Battleground (1949) la Saving Private Ryan (1998). Legat de fabulă, de multe ori am avut senzaţia că urmăresc o poveste în care Frodo Baggins şi tovarăşii săi de drum trebuie să treacă muntele pentru a scăpa din Mordor.

Totuşi, problematizarea rasială de pe ecran are un punct nevralgic. Eu l-am acceptat ca atare, ca pură manifestare de rasism, pentru că în anii patruzeci imaginea populaţiei de culoare printre albi nu era prea luminoasă în SUA şi pentru că în război oricine poate ajunge carne de tun, sacrificiu necesar. În acest caz vizez conflictul care apare în interiorul armatei americane între soldaţii de culoare şi ofiţerul alb care trebuia să îi susţină din linia a doua: divizia de infanterie americană formată numai din soldaţi de culoare înaintează spre trupele germane; cînd începe lupta, soldaţii americani transmit coordonatele teritoriale care ar trebui bombardate de cei din spate; însă ofiţerul responsabil de artileria uşoară (un alb) nu pune preţ pe datele furnizate de soldaţi (el crede că soldaţii aceia nu ar fi fost capabili să ajungă în locul din care transmiteau datele) şi bombardează altă zonă. Soldaţii sînt prinşi la mijloc, între obuzele americane şi cele germane.

Secvenţa aceasta - drumul soldaţilor spre tranşeele germane, conflictul cu baza şi lupta, Axis Sally (Alexandra Maria Lara) ca mijloc de propagandă şi diversiune pe front, - oferă cea mai intensă suită de imagini a filmului. Şi dacă scădem tot ce ar putea fi considerat neîmplinit în construcţia peliculei, tot rămîn clipele de violenţă brută pentru care Miracle at St. Anna merită văzut: lupta aceasta, masacrarea italienilor din Sant'Ana, conflictul intern din tabăra anti-fasciştilor italieni sau ciocnirea armată din final.