Eugenia & spiritele - Nostalghia

În Nostalghia (1983) de Andrei Tarkovski, rusul Andrei Gorceakov (Oleg Iankovski) străbate Italia (departe de casă, de familie, de soţia pe care-o iubeşte) pentru a se documenta despre viaţa unui compatriot de-al său (un compozitor din secolul al XVIII-lea) care a trăit o vreme pe pământ italian şi, nemaiputând suporta străinătatea, s-a întors în Rusia natală unde s-a alcoolizat până a murit.

În peregrinările sale italiene, Andrei este însoţit de Eugenia (Domiziana Giordano), o translatoare - o bella donna - căreia însă frumuseţea îi e blestem şi acoperământ al răutăţii, nu binecuvântare şi bucurie. Frumoasă e şi soţia lui Andrei din Rusia, însă feminitatea ei nu-i este potrivnică: este înnobilată de maternitate, de rostul pe care şi-l găseşte alături de bărbatul şi de copiii ei - o feminitate asumată, harismatică, spre deosebire de feminitatea degenerată, narcisistă a Eugeniei. Plimbată de straniul rus pe la tot felul de biserici şi mănăstiri (care n-o interesează şi pe care în mod obişnuit nu le frecventează niciodată), Eugenia asistă la o procesiune religioasă închinată Fecioarei Maria. Cum toţi cei prezenţi în capelă sunt în genunchi, încearcă şi ea - stingheră, stângace - să îngenuncheze. Renunţă. Zăreşte un paracliser în vârstă şi intră în vorbă cu el. Îl întreabă de ce sunt în biserică mai multe femei decât bărbaţi la rugăciune, la slujbele bisericeşti. Acesta-i răspunde, cu smerenie în glas, că femeile sunt cele care, în mod normal, au grijă de copii, de bărbaţii lor, de întreaga familie, de căminul lor... "Aha", i-o taie Eugenia maliţioasă, "deci dumneata crezi că pentru asta sunt făcute femeile, să aibă grijă de copii şi de casă." Paracliserul, cu aceeaşi modestie şi cuminţenie, îi răspunde: "M-aţi întrebat ce cred; eu doar v-am răspuns."

Exasperată de atitudinea rezervată a lui Andrei (care este infinit mai interesat de soarta nebunului Domenico, despre care spune: "El are credinţă" şi de la care învaţă că 1+1=1, pentru că o picătură de ploaie adunată cu încă una fac o picătură mai mare, nu două picături), Eugenia face o criză de isterie pentru că nu concepe ca legătura lor să nu se concretizeze într-o aventură, într-o partidă de sex. Îşi dezvăluie - umilindu-se în zadar - un sân în faţa lui. Andrei nimic. Tăcerea îi este răsplătită cu o ploaie de sudalme: "Hai, du-te la nevastă-ta! Spune-i că aproape ai înşelat-o! Ţi se citeşte asta pe faţă de la o poştă! Eşti un porc la fel ca toţi ceilalţi! Ipocritule!" Spre final, chiar în clipa în care se pregăteşte să plece la aeroport pentru a lua avionul înapoi spre Moscova, Andrei primeşte un telefon de la Eugenia. De data aceasta, în postură de good messenger îi anunţă că Domenico este în Piaţa Capitoliului din Roma (aflată chiar sub balconul ei) şi vrea să-şi dea foc în semn de protest la nepăsarea omenirii faţă de soarta celor "umiliţi şi obidiţi"; îi spune că "nebunul" Domenico îi tot pomeneşte numele lui Andrei, căruia îi dăruise un ciot de lumânare şi îi lăsase, ca un fel de testament, sarcina să treacă bazinul de ape termale de la un capăt la celălalt, cu lumânarea aprinsă. Urmează, inevitabil, a small talk, între Eugenia şi Andrei: "Mă bucur c-am stat de vorbă", spune ea. "Şi eu plec. Sau în India, sau în... Ceylon. Vittorio şi cu mine nu ne-am decis încă." Şi-l vedem acum pe Vittorio, prietenul ei: figură tipică de mafiot, nu scoate o vorbă (nici nu e nevoie), dar - îi spune Eugenia, lăudându-se (de fapt minţind cu neruşinare) - "e un tip dintr-o renumită familie de aristocraţi, interesat de probleme spirituale..." Iată însă cum îl descrie Tarkovski în scenariul pe care l-a scris, în colaborare cu Tonino Guerra: "Un tip mic şi îndesat, cu fizionomie de ţăran. Poartă haine fără niciun gust, dar - după toate aparenţele - foarte scumpe. E posibil să fi făcut mulţi bani în afaceri şi să nu ştie cum să-i cheltuiască. Îşi termină de fumat ţigara şi stinge chiştocul în farfuria murdară de lângă el. Degetele-i sunt scurte şi butucănoase." Până să plece în India (sau Ceylon), Eugenia pleacă la butic, după ţigări. Reacţia lui Vittorio, după plecarea ei, aşa cum apare în aceeaşi versiune englezească a scenariului: "Ochii bărbatului o urmăresc cu furie. Un pachet de ţigări tocmai deschis se află pe masă, lângă el."

Andrei îşi va ţine promisiunea. Va trece bazinul (fără apă în el) cu lumânarea în mână, de la un capăt la altul de mai multe ori, luând-o mereu de la capăt atunci când flacăra lumânării se stinge în bătaia vântului. Celălalt capăt însă va fi malul către "cealaltă lume". Andrei moare, străfulgerat de-un stop cardiac, dar nu înainte de a apuca să aşeze lumânarea arzând pe marginea cealaltă a bazinului. Asemenea celorlalte personaje tarkovskiene (copiii din Katok i skripka / Compresorul şi vioara şi Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan, iconarul din Andrei Rubliov, psihologul Kris din Solyaris, tatăl din Zerkalo / Oglinda şi Călăuza din Stalker / Călăuza), şi Andrei crede în datoria morală şi merge până la capăt. "Numai un asemenea erou poate izbândi", spunea Tarkovski.