Guy Ritchie e un cineast catastrofal care trece drept un cineast bun în ochii multor oameni (tineri) altminteri deştepţi. Aşa-zisele lui comedii cu gangsteri londonezi nu sunt admirate de oameni cărora nu le pasă ce văd, atîta timp cît e cu violenţă, gagici "bune" şi glume proaste; sunt admirate de oameni cărora le pasă de tehnicile de filmare, de calitatea muzicilor de pe soundtrack - de "stil". Dar de fapt nu au stil. Decizia lui Ritchie de a rupe o secvenţă de acţiune în mai multe bucăţi şi de a intercala o parte din ele în secvenţa următoare - o conversaţie într-un restaurant - nu dovedeşte că are stil, ci doar că vrea să facă lucrurile într-un mod mai nuştiucum. La fel şi decizia lui de a monta în paralel ruperea picioarelor unui gangster şi confesiunea unui rocker despre dependenţa lui de droguri. Scena de sex a filmului, care e neobişnuit de expeditivă - un montaj ţac-pac cu faţa bărbatului care geme de plăcere, apoi faţa femeii care geme de plăcere, apoi iar faţa lui, apoi iar faţa ei şi apoi gata, un cadru final cu ea aprinzînd o ţigară -, e unul dintre puţinele momente din RocknRolla (dacă nu chiar singurul) în care în spatele tehnicii mai nuştiucum pare să mai existe şi altceva, cum ar fi un pic de umor. (Şi site-ul IMDb ne informează că montajul respectiv e rezultatul unei întîmplări - în ziua aceea, actorul avea o infecţie în gît şi actriţa refuzase să se sărute cu el.) De fapt, Ritchie nu face comedii cinematografice, ci reclame foarte lungi şi foarte calofile, care vînd - chiar, cum s-ar putea numi ceea ce vînd? - şic gangsteresc cu accent cockney. Problema nu e că produsul respectiv nu există în lumea reală, ci că nici pe ecran nu e cu adevărat şic.
Ce i se pare şic lui Ritchie? De exemplu, tulburarea gangsteraşului One Two, care arată ca un mascul heterosexual feroce (e jucat de Gerald Butler - regele spartan din 300), la aflarea veştii că unul dintre membrii bandei sale e gay şi ar dori să petreacă o noapte cu el înainte de a intra la închisoare. "E normal să fii perv... ăăă, adică gay", se bîlbîie One Two, înainte de a accepta să meargă la dans cu tovarăşul său, într-un bar de homosexuali. Mai tîrziu, el află de la un alt tovarăş, poreclit Mumbles (Mormăilă - majoritatea gangsterilor lui Ritchie au porecle din astea de grădiniţă), că, în afară de el, toată banda cunoştea şi accepta de mult orientarea sexuală a băiatului. "Dacă mi s-ar oferi posibilitatea de a fi un om la fel de bun ca el, cu preţul de a fi homo, aş sta să mă gîndesc" - dezvoltă Mumbles. Cam ăsta-i stilul lui Ritchie: mînca-i-ar mama de gangsteraşi, nu-i aşa că sunt dulci? Cuţu-cuţu! Şi nu e şic. Personajele lui dau prea mult din coadă ca să fie şic. Şi ce poate să le iasă pe gură! (Scenaristul e tot Ritchie.) Atunci cînd un rocker îi cere impresarului său să scoată din pălăria lui magică nişte zăpadă carbonică, impresarul răspunde prin următorul monolog: "Pălăria mea e adîncă şi plină de magie. Am în ea iepuri, batiste şi dansatoare la bară care beau Black Label. Am în ea maşini de făcut fum, maşini de făcut bule, pînă şi maşini de făcut dragoste, şi tot n-ajungi la fundul pălăriei. OK? Dar zăpadă carbonică n-am de unde **** mea să-ţi scot!". Acest pasaj e destul de reprezentativ pentru ceea ce înţeleg admiratorii lui Ritchie prin "verva" dialogului său. OK, verva o văd şi eu, dar nu văd umorul. Văd doar afectare, "spartă" la final printr-o obscenitate.
OK, mai există un ingredient: argoul cockney. Şi cantităţile pot să difere: gangsterii cei mai răi din filmele sale vorbesc cu mai multe obscenităţi şi mai puţine înflorituri literare, pe cînd drogaţii vorbesc cu mai multe înflorituri literare şi mai puţine obscenităţi. Dar, în mare, cam asta e combinaţia - şi ea constituie un stil dramaturgic cam în aceeaşi măsură în care tehnicile lui şmechere de filmare şi de montaj constituie un stil regizoral: adică deloc. Şi cîte bancuri obosite poate să aibă în el! Vreţi să vedeţi un gangster fioros, care se uită numai la filme de tip The Remains of the Day şi Pride and Prejudice? Vreţi să vedeţi doi killeri ruşi, care intră în scenă comparîndu-şi cicatricile şi care, odată intraţi în acţiune, bineînţeles că se dovedesc foarte greu de distrus? Şi vreţi să ştiţi ce muzică pune Ritchie pe soundtrack, la secvenţa în care şeful celor doi killeri, un miliardar rus menit să amintească de Roman Abramovici (o obrăznicie fără nici un schepsis într-un film atît de decuplat de la realitate), îi face o declaraţie de dragoste unei angajate? Da, Oci ciornîie - se putea altfel?
Atunci cînd n-arată ca o reclamă filmată şi montată inutil de şmecher, RocknRolla arată ca o serie de scheciuri de televiziune foarte proaste. N-am văzut prea multe urme de talent real nici în cele două filme care l-au făcut faimos pe Ritchie - Lock, Stock and Two Smoking Barrels şi Snatch -, dar în ăsta n-am văzut niciuna.