La Cage aux folles cu Afrim - Jocul de-a vacanța (opțiune 9)

Într-un film maghiar de prin anii '60 (sper să nu greșesc), prima scenă se desfășoară într-o hală în care vreo sută de femei bat la mașină. Din perspectiva uneia dintre ele, mișcarea ritmică, repetată la infinit, a mâinilor care apasă sacadat pe tastatură, generând un zgomot infernal devine in crescendo insuportabilă. În huruitul țăcănitor al mașinilor de scris se aude tot mai clar și mai tare pulsația inimii ei, zvâcnitura tâmplelor și respirația sufocată. Femeia urlă brusc, își rupe hainele și se aruncă goală pe fereastră. Restul filmului nu mai contează (oricum, nici până acum nu știu ce film a fost). Omul-mașină își găsea una dintre cele mai expresive portretizări, cu toată pleiada de efecte psihologice și sociale aferente.

Asociată în anii '60 - '90 cu munca în industrie și administrație, depresia robotizării s-a mutat în ultimii 20 de ani în marile companii. Omul-corporație, macerat de rutină în muncă (nu e vorba deloc de statul degeaba mioritic, ci de o muncă istovitoare, dar monotonă), disponibil pentru program prelungit ca să își păstreze jobul/ să câștige mai mult/ să avanseze în carieră, prin urmare aproape lipsit de viață personală, a devenit un personaj familiar în mediul urban românesc. E adevărat, el se găsește în multinaționalele cu sedii în clădiri din sticlă, în care birourile sunt împărțite în patru (eficientizarea spațiului), ferestrele nu se deschid (țin loc de pereți, drept urmare au și consistența acestora), îmbrăcat în costum gri cu cămașă albă și cravată (binecunoscutul stil office, sper ca măcar cravatele să fie permise fără restricție de culoare).

Radu Afrim identifică în spectacolul său de la Teatrul Municipal din Baia Mare cușca urbană a corporatistului multinațional și dă drumul celui mai de preț vis al acestuia: concediul-eliberare. Regizorul mută cu arme și bagaje piesa lui Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanța, în mediul aseptic al corporațiilor, în birourile hi-tech care îi plac atât de mult, cu un desen coregrafic care amintește de desenele lui Salvador Dali la filmul lui Alfred Hitchcock, Spellbound. Dacă ar ști Afrimul cât de bine a pus degetul pe rană...

Grupul. Format. Organizare. Tipologii

Vacanța din spectacolul lui Afrim se consumă, deloc regulamentar, la birou. Îndobitocit până la asfixiere de rutina corporatistă, Ștefan își amenință colegii cu un pistol (oare funcționa sau era și asta, doar un joc?) și îi sechestrează la birou, obligându-i să fie relaxați, fericiți și leneși, exact cum trebuie să fii în concediu. Costumele jos, birourile trase la perete, fanteziile la înaintare și să înceapă vacanța! Dacă-i joc, atunci să jucăm. Cu Afrim în frunte, toată lumea ia jocul în serios. Discursul lui Ștefan despre cât de conformist și muncitor este el unsprezece luni pe an și cum își permite luxul ca o lună să fie deconectat de lumea exterioară, discursul deci capătă sub mâna Afrimului o actualitate izbitoare. Ștefan (Matei Rotaru) este singurul care nu va reuși, de altfel, să se relaxeze tocmai din cauză că este prea preocupat de asta. El nu face decât să înlocuiască un stres cu altul, conformismul de la job cu cel din concediu, "trebuie" de la birou cu "trebuie" din vacanță. Omul-robot își arată fețele și ambele sunt pline de automatisme.

Bogoiu suferă de o altă formă de stres, el este permanent surescitat. Grăbit să facă pe plac tuturor, reacționează rapid la cererile celorlalți (în special cei cu autoritate, șefi sau deținători de pistol) și se potolește la fel de rapid. Este ca șampania turnată în pahar, acum se umflă, acum s-a dus. Amator de gaguri, practicant de yoga (și probabil de alte teorii gen gândirea pozitivă pe care Afrim le ia la mișto en passant), el este hopa-mitică al grupului. Ionuț Mateescu dă dovadă de foarte bună formă fizică și de o mimică bine ținută sub control. Gagurile lui Bogoiu sunt exclusiv de limbaj sau de mișcare, fără să implice chipul care este dominat de o paralizie gen Buster Keaton.

Corina este ingenua atrăgătoare, poate și din cauză că este singura femeie, astfel că pe umerii ei atârnă povara senzualității, a farmecului și a iubirii. Gabriela del Pupo este puțin cam ștearsă pentru acest rol și cam monotonă, astfel că trebuie ghicită intenția regizorală. Sau să fi vrut Afrimul să facă din Corina o fată oarecare pe care numai statutul ei de unică prezență feminină îi dă aură de cuceritoare? Nu știm.

Cireașa de pe tort este Vintilă, Madam Vintilă în original, la Sebastian, devenită Pompi(liu) Vintilă la Afrim și drept urmare travestitul Vintileasa. Probabil că fantezia acestuia este cea mai nebună, cu siguranță secretul lui este cel mai spumos. Vintileasa duce spectacolul direct în La Cage aux folles, iar Ioan Codrea este un Ugo Tognazzi de zile mari. Cu un apetit uriaș pentru parodie, Codrea realizează un travestit de cinema, dincolo de stereotipiile teatrale cu care este asociat acest gen de personaj, în genere, pe scenele românești. Madam Vintilă este cochetă cu bolovănie, simandicoasă cu obscenități, amestec de Cio-cio-san cu șofer de tir, dar în toate este natural-ă, credibil-ă și incredibil de comic-ă.

Și sigur, mai este Jeff, eternul corijent la matematică, transformat de Afrim în băiatul care livrează pizza îmbrăcat în veveriță, îndrăgostit de ceea ce i-a picat sub ochi, singura femeie din regiune. Un absolvent corijent și o Mrs. Robinson made in Romania, ceva erotism geografic (Civita Veche va rămâne pentru spectatori denumirea secretă a celei mai fierbinți zone din corpul feminin) și un puști a cărui figură poate fi cu greu uitată. Vlad Bîrzanu, foarte tânărul actor de la Baia Mare, cu trăsături extrem de bine conturate (bun pentru film), adorabil în costumul de veverițoi, vulnerabil în postura de licean îndrăgostit de o femeie matură, emoționant în vulnerabilitatea lui, capabil de senzații erotice ingenue, cald prin onestitatea sentimentelor.

Ca orice grup, și acesta este format din tipologii: corectul (Ștefan nebunu'), clovnul (Bo), dementul (Vintileasa), frumoasa (Corina) și ăla micu' (Jeff). C'est une vrais cage aux folles, n'est pas? Mais oui, c'est Afrim, c'est normale!

Afrim și Sebastian, contrarii, nu contradictorii

După ce am văzut Jocul de-a vacanța (opțiune 9), sunt convinsă că Afrim ar putea monta orice, chiar și cartea de telefoane. Regizorul și-a creat un stil cu multiple estetici care îl face mereu surprinzător. Venind în urma unui șir de spectacole comice de la Kinky zoOne la joi.MegaJoy, Jocul de-a vacanța, o 9 opțiune este un hohot de râs. Afrim râde și o face relaxat, din toată inima, fără încrâncenare, fără răutate, fără cinism. Este ironic și autoironic (pastișarea la nesfârșit a tuturor portretelor de travestiți), cu tușe în diferite zone: concedii stereotipe, iubiri telenovelistice, mândria națională și cultura de bază din școală, de la cea geografică (de când n-a mai vorbit cineva despre Hășmașu Mare cu atâta erotism ca Vintileasa!) la cea literară (un mixaj etno-literaro-cinematografic printr-o singură expresie, "Gheonoaia de la Prada"!), meditații transcedentale cu demonstrații de Jackie Chan (Bo este imposibil de desfăcut din poziția lotus, chiar și când este dat de-a dura), râs general despre noi înșine, de fapt, despre viața pe care o trăim, despre lucrurile pe care le consumăm sau care ne consumă.

Afrim ne ia de braț și ne zice "hai să râdem" și o face amical, la o bere, două, trei, cu băieții. Deși făcut iarna la Baia Mare, simt în spectacolul Afrimului miros de seară de iunie pe malul Dunării la Brăila, cu prieteni, glume și ceva alcool. Neprețuită scena monologului Vintilesei, cu un coc de Madama Buterffly, cu inventar de amoruri underground prin localități de poveste (Isaccea, județul Tulcea, ziceți că nu sună bine), cu povești incredibile și sex pe măsură și cu o geampara marca Afrim de toată haioșenia.

Regizorul face comedie cu nesaț, cu un chef nebun de a (se) distra, ca o palmă discretă dată, în glumă și asta, mult prea serioaselor spectacole românești, tragice, profunde, meditative despre marile probleme ale umanității, teme despre care aproape nimeni nu mai vrea să știe nimic, în formule hidos de conservatoare, de întunecate, aceste ridicole prețioase făcute parcă din start să sperie spectatorii sau să îi plictisească. Afrim știe să facă un text interesant, să pulseze de vitalitate, să șteargă praful și să îi dea cu esență tare de comedie. Sunt și scene senzuale ca cea dintre Corina și Jeff, proiectați în lumina albastră a asfințitului când toate romantismele dau năvalnic pe afară, dar și ironii la adresa iubirii absolute ca scena îndrăgostirii dintre Ștefan și Corina pe care îi lovește, în slow motion, Cupidon sub forma unei mingi de ping pong, mânuită de Bo.

E grozav să ieși de la spectacol cu maxilarul îndurerat de râs, cu gura până la urechi și cu senzația de foarte bine și de "da, dom'le, mai vin la teatru". Afrim reușește să râdă fără să piardă esența textului lui Sebastian (ba, dimpotrivă, păstrează mult din piesa originală pe care preferă să altoiască text nou decât să taie și căreia îi redescoperă sensurile în nebunia urbană a secolului al XXI-lea). Mai mult, regizorul nu judecă, nu arată cu degetul, nu este ostentativ. Dar spectacolul are momente de melancolie resimțite sub stratul comic sau la final, pe piesa tristă a Annei Tertheim, To Be Gone.

Cu Jocul de-a vacanța (opțiune 9), regizorul Radu Afrim își certifică (a câta oară) talentul de a găsi în teatre de provincie, uitate de regizori și critici, actori talentați pentru care creează partituri nebunești. Când aceștia răspund cu entuziasm și talent, (cazul Ioan Codrea) ies scântei.

Jocul de-a vacanța (opțiune 9), după Mihail Sebastian, o comedie de Radu Afrim, este o rara avis în teatrul românesc.

Teatrul Municipal Baia Mare
Jocul de-a vacanța (opțiune 9), după Mihail Sebastian
Regia: Radu Afrim
Cu: Matei Rotaru, Ionuț Mateescu, Ioan Codrea, Gabriela del Pupo, Vlad Bîrzanu / Lucian Rus
Costume: Ioana Matei