Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Jocul de-a vacanţa [opţiune 9]

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La Cage aux folles cu Afrim - Jocul de-a vacanţa (opţiune 9)


mai 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Într-un film maghiar de prin anii '60 (sper să nu greşesc), prima scenă se desfăşoară într-o hală în care vreo sută de femei bat la maşină. Din perspectiva uneia dintre ele, mişcarea ritmică, repetată la infinit, a mâinilor care apasă sacadat pe tastatură, generând un zgomot infernal devine in crescendo insuportabilă. În huruitul ţăcănitor al maşinilor de scris se aude tot mai clar şi mai tare pulsaţia inimii ei, zvâcnitura tâmplelor şi respiraţia sufocată. Femeia urlă brusc, îşi rupe hainele şi se aruncă goală pe fereastră. Restul filmului nu mai contează (oricum, nici până acum nu ştiu ce film a fost). Omul-maşină îşi găsea una dintre cele mai expresive portretizări, cu toată pleiada de efecte psihologice şi sociale aferente.

Asociată în anii '60 - '90 cu munca în industrie şi administraţie, depresia robotizării s-a mutat în ultimii 20 de ani în marile companii. Omul-corporaţie, macerat de rutină în muncă (nu e vorba deloc de statul degeaba mioritic, ci de o muncă istovitoare, dar monotonă), disponibil pentru program prelungit ca să îşi păstreze jobul/ să câştige mai mult/ să avanseze în carieră, prin urmare aproape lipsit de viaţă personală, a devenit un personaj familiar în mediul urban românesc. E adevărat, el se găseşte în multinaţionalele cu sedii în clădiri din sticlă, în care birourile sunt împărţite în patru (eficientizarea spaţiului), ferestrele nu se deschid (ţin loc de pereţi, drept urmare au şi consistenţa acestora), îmbrăcat în costum gri cu cămaşă albă şi cravată (binecunoscutul stil office, sper ca măcar cravatele să fie permise fără restricţie de culoare).

Radu Afrim identifică în spectacolul său de la Teatrul Municipal din Baia Mare cuşca urbană a corporatistului multinaţional şi dă drumul celui mai de preţ vis al acestuia: concediul-eliberare. Regizorul mută cu arme şi bagaje piesa lui Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanţa, în mediul aseptic al corporaţiilor, în birourile hi-tech care îi plac atât de mult, cu un desen coregrafic care aminteşte de desenele lui Salvador Dali la filmul lui Alfred Hitchcock, Spellbound. Dacă ar şti Afrimul cât de bine a pus degetul pe rană...


Grupul. Format. Organizare. Tipologii

Vacanţa din spectacolul lui Afrim se consumă, deloc regulamentar, la birou. Îndobitocit până la asfixiere de rutina corporatistă, Ştefan îşi ameninţă colegii cu un pistol (oare funcţiona sau era şi asta, doar un joc?) şi îi sechestrează la birou, obligându-i să fie relaxaţi, fericiţi şi leneşi, exact cum trebuie să fii în concediu. Costumele jos, birourile trase la perete, fanteziile la înaintare şi să înceapă vacanţa! Dacă-i joc, atunci să jucăm. Cu Afrim în frunte, toată lumea ia jocul în serios. Discursul lui Ştefan despre cât de conformist şi muncitor este el unsprezece luni pe an şi cum îşi permite luxul ca o lună să fie deconectat de lumea exterioară, discursul deci capătă sub mâna Afrimului o actualitate izbitoare. Ştefan (Matei Rotaru) este singurul care nu va reuşi, de altfel, să se relaxeze tocmai din cauză că este prea preocupat de asta. El nu face decât să înlocuiască un stres cu altul, conformismul de la job cu cel din concediu, "trebuie" de la birou cu "trebuie" din vacanţă. Omul-robot îşi arată feţele şi ambele sunt pline de automatisme.

Bogoiu suferă de o altă formă de stres, el este permanent surescitat. Grăbit să facă pe plac tuturor, reacţionează rapid la cererile celorlalţi (în special cei cu autoritate, şefi sau deţinători de pistol) şi se potoleşte la fel de rapid. Este ca şampania turnată în pahar, acum se umflă, acum s-a dus. Amator de gaguri, practicant de yoga (şi probabil de alte teorii gen gândirea pozitivă pe care Afrim le ia la mişto en passant), el este hopa-mitică al grupului. Ionuţ Mateescu dă dovadă de foarte bună formă fizică şi de o mimică bine ţinută sub control. Gagurile lui Bogoiu sunt exclusiv de limbaj sau de mişcare, fără să implice chipul care este dominat de o paralizie gen Buster Keaton.

Corina este ingenua atrăgătoare, poate şi din cauză că este singura femeie, astfel că pe umerii ei atârnă povara senzualităţii, a farmecului şi a iubirii. Gabriela del Pupo este puţin cam ştearsă pentru acest rol şi cam monotonă, astfel că trebuie ghicită intenţia regizorală. Sau să fi vrut Afrimul să facă din Corina o fată oarecare pe care numai statutul ei de unică prezenţă feminină îi dă aură de cuceritoare? Nu ştim.

Cireaşa de pe tort este Vintilă, Madam Vintilă în original, la Sebastian, devenită Pompi(liu) Vintilă la Afrim şi drept urmare travestitul Vintileasa. Probabil că fantezia acestuia este cea mai nebună, cu siguranţă secretul lui este cel mai spumos. Vintileasa duce spectacolul direct în La Cage aux folles, iar Ioan Codrea este un Ugo Tognazzi de zile mari. Cu un apetit uriaş pentru parodie, Codrea realizează un travestit de cinema, dincolo de stereotipiile teatrale cu care este asociat acest gen de personaj, în genere, pe scenele româneşti. Madam Vintilă este cochetă cu bolovănie, simandicoasă cu obscenităţi, amestec de Cio-cio-san cu şofer de tir, dar în toate este natural-ă, credibil-ă şi incredibil de comic-ă.

Şi sigur, mai este Jeff, eternul corijent la matematică, transformat de Afrim în băiatul care livrează pizza îmbrăcat în veveriţă, îndrăgostit de ceea ce i-a picat sub ochi, singura femeie din regiune. Un absolvent corijent şi o Mrs. Robinson made in Romania, ceva erotism geografic (Civita Veche va rămâne pentru spectatori denumirea secretă a celei mai fierbinţi zone din corpul feminin) şi un puşti a cărui figură poate fi cu greu uitată. Vlad Bîrzanu, foarte tânărul actor de la Baia Mare, cu trăsături extrem de bine conturate (bun pentru film), adorabil în costumul de veveriţoi, vulnerabil în postura de licean îndrăgostit de o femeie matură, emoţionant în vulnerabilitatea lui, capabil de senzaţii erotice ingenue, cald prin onestitatea sentimentelor.

Ca orice grup, şi acesta este format din tipologii: corectul (Ştefan nebunu'), clovnul (Bo), dementul (Vintileasa), frumoasa (Corina) şi ăla micu' (Jeff). C'est une vrais cage aux folles, n'est pas? Mais oui, c'est Afrim, c'est normale!


Afrim şi Sebastian, contrarii, nu contradictorii

După ce am văzut Jocul de-a vacanţa (opţiune 9), sunt convinsă că Afrim ar putea monta orice, chiar şi cartea de telefoane. Regizorul şi-a creat un stil cu multiple estetici care îl face mereu surprinzător. Venind în urma unui şir de spectacole comice de la Kinky zoOne la joi.MegaJoy, Jocul de-a vacanţa, o 9 opţiune este un hohot de râs. Afrim râde şi o face relaxat, din toată inima, fără încrâncenare, fără răutate, fără cinism. Este ironic şi autoironic (pastişarea la nesfârşit a tuturor portretelor de travestiţi), cu tuşe în diferite zone: concedii stereotipe, iubiri telenovelistice, mândria naţională şi cultura de bază din şcoală, de la cea geografică (de când n-a mai vorbit cineva despre Hăşmaşu Mare cu atâta erotism ca Vintileasa!) la cea literară (un mixaj etno-literaro-cinematografic printr-o singură expresie, "Gheonoaia de la Prada"!), meditaţii transcedentale cu demonstraţii de Jackie Chan (Bo este imposibil de desfăcut din poziţia lotus, chiar şi când este dat de-a dura), râs general despre noi înşine, de fapt, despre viaţa pe care o trăim, despre lucrurile pe care le consumăm sau care ne consumă.

Afrim ne ia de braţ şi ne zice "hai să râdem" şi o face amical, la o bere, două, trei, cu băieţii. Deşi făcut iarna la Baia Mare, simt în spectacolul Afrimului miros de seară de iunie pe malul Dunării la Brăila, cu prieteni, glume şi ceva alcool. Nepreţuită scena monologului Vintilesei, cu un coc de Madama Buterffly, cu inventar de amoruri underground prin localităţi de poveste (Isaccea, judeţul Tulcea, ziceţi că nu sună bine), cu poveşti incredibile şi sex pe măsură şi cu o geampara marca Afrim de toată haioşenia.

Regizorul face comedie cu nesaţ, cu un chef nebun de a (se) distra, ca o palmă discretă dată, în glumă şi asta, mult prea serioaselor spectacole româneşti, tragice, profunde, meditative despre marile probleme ale umanităţii, teme despre care aproape nimeni nu mai vrea să ştie nimic, în formule hidos de conservatoare, de întunecate, aceste ridicole preţioase făcute parcă din start să sperie spectatorii sau să îi plictisească. Afrim ştie să facă un text interesant, să pulseze de vitalitate, să şteargă praful şi să îi dea cu esenţă tare de comedie. Sunt şi scene senzuale ca cea dintre Corina şi Jeff, proiectaţi în lumina albastră a asfinţitului când toate romantismele dau năvalnic pe afară, dar şi ironii la adresa iubirii absolute ca scena îndrăgostirii dintre Ştefan şi Corina pe care îi loveşte, în slow motion, Cupidon sub forma unei mingi de ping pong, mânuită de Bo.

E grozav să ieşi de la spectacol cu maxilarul îndurerat de râs, cu gura până la urechi şi cu senzaţia de foarte bine şi de "da, dom'le, mai vin la teatru". Afrim reuşeşte să râdă fără să piardă esenţa textului lui Sebastian (ba, dimpotrivă, păstrează mult din piesa originală pe care preferă să altoiască text nou decât să taie şi căreia îi redescoperă sensurile în nebunia urbană a secolului al XXI-lea). Mai mult, regizorul nu judecă, nu arată cu degetul, nu este ostentativ. Dar spectacolul are momente de melancolie resimţite sub stratul comic sau la final, pe piesa tristă a Annei Tertheim, To Be Gone.

Cu Jocul de-a vacanţa (opţiune 9), regizorul Radu Afrim îşi certifică (a câta oară) talentul de a găsi în teatre de provincie, uitate de regizori şi critici, actori talentaţi pentru care creează partituri nebuneşti. Când aceştia răspund cu entuziasm şi talent, (cazul Ioan Codrea) ies scântei.

Jocul de-a vacanţa (opţiune 9), după Mihail Sebastian, o comedie de Radu Afrim, este o rara avis în teatrul românesc.


Teatrul Municipal Baia Mare
Jocul de-a vacanţa (opţiune 9), după Mihail Sebastian
Regia: Radu Afrim
Cu: Matei Rotaru, Ionuţ Mateescu, Ioan Codrea, Gabriela del Pupo, Vlad Bîrzanu / Lucian Rus
Costume: Ioana Matei




 Toate articolele despre Jocul de-a vacanţa [opţiune 9]


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Oana Stoica


Alte articole

 Jocul anticorporatist - Jocul de-a vacanţa [opţiune 9], Alexandru Ştefan
 Cronică de (mai mult de) 5 rânduri: Jocul de-a vacanţa, Cătălina Miciu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer