Pe la mijlocul noului film al lui Sergiu Nicolaescu, Carol I, vine un moment în care Sergiu Nicolaescu, în rolul lui Carol I, ne informează că Războiul de Independenţă "n-a fost aşa" cum l-a descris Grigore Brezeanu în filmul său din 1912, Independenţa României, ci aşa cum l-a descris Sergiu Nicolaescu în filmul său din 1977, Pentru patrie. Chiar aşa? Chiar aşa. Chiar şi cu bărbile alea care păreau tăiate cu foarfeca din preşuri şi pături şi care ameninţau să se dezlipească de pe feţele actorilor în mijlocul discursurilor celor mai înflăcărate? Chiar şi cu ele - ce naiba, regele însuşi o spune! Contaţi pe Nicolaescu să deturneze omagierea lui Carol I înspre omagierea propriei persoane.
Filmul e o combinaţie de secvenţe turnate acum (cu el în rolul bătrînului rege, Marina Procopie în rolul Elisabetei, Răzvan Vasilescu în rolul lui Brătianu etc.) cu imagini de arhivă şi cu secvenţe din filme mai vechi de-ale lui Nicolaescu, pentru care regizorul pretinde, după cum aţi înţeles, un statut egal cu al imaginilor de arhivă: pentru el au acelaşi grad de autenticitate. Nu sînt doar secvenţe din Pentru patrie, ci şi secvenţe - tot de bătaie - din Triunghiul morţii (1998), pe care bătrînul rege al lui Nicolaescu le vede cu ochii minţii în timp ce mută nişte steguleţe pe o machetă. E clar că e un mare strateg: ce e haos pentru spectator e limpede ca lumina zilei pentru el, cum era şi pentru Stalin în filmele alea sovietice în care o singură privire aruncată de el pe hartă era de-ajuns ca să hotărască soarta unei bătălii. Dimpotrivă, nu e deloc clar dacă, în momentele acelea, regele lui Nicolaescu anticipează bătăliile de la Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz (care aveau să se dea la trei ani după moartea lui) sau dacă reconstituirile bătăliilor de la Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz, filmate de Nicolaescu pentru Triunghiul morţii, sînt folosite aici ca să ilustreze bătălia de pe Marna (în care caz nu e deloc clar ce se alege din pretenţiile lor de autenticitate). În orice caz, e greu să nu sesizezi mîndria cu care autorul îşi prezintă - din nou - vechile bătălii. E greu să n-auzi, peste vocea auctorială care-ţi spune: "Uite ce-a făcut Carol!", o voce mai puternică, tot a autorului, care-ţi spune: "Uite ce-am făcut eu!". Nicolaescu nu poate să-l omagieze pe Carol decît legîndu-i realizările de propriile lui realizări. E inutil să-i ceri lui Nicolaescu să-ţi arate ce fel de om a fost Carol şi cum anume a modernizat România. Nicolaescu nu încearcă să ajungă la Carol (ca actor, nici măcar nu încearcă să-l imite). Ce face Nicolaescu este să-l tragă pe Carol spre el, să-l coboare la nivelul lui.
Nu-i o întîmplare că ce-l atrage pe el în mod deosebit la rege (pe lîngă partea de pac-pac) e faptul că, la sfîrşitul domniei, acesta devenise un dinozaur în ochii lupilor tineri din guvern (problema era loialitatea sa faţă de Germania). Regele lui Nicolaescu e doar o altă fantezie de-a lui Nicolaescu despre sine, cum era şi prinţul lui din Orient Express (care la un moment dat se declara "un model vetust", înţelegînd prin asta că e prea mare pentru spiritele meschine ale generaţiilor mai tinere) sau comisarul lui din Supravieţuitorul (care la rîndul lui se prezenta ca un anacronism, înţelegînd prin asta că oameni de calibrul lui nu se mai fac). În fanteziile lui, el a fost întotdeauna the king - de fapt, King Kong: un uriaş care e singurul din specia sa, care, supravieţuind, a ajuns într-un timp care nu e timpul său, într-o lume care nu-l mai vrea etc. Asemenea fantezii îl împiedică pe fericitul lor prizonier să se cunoască. Îl împiedică să-i cunoască pe alţii. Îl împiedică să facă un film valabil despre un rege real. Îl împiedică să fie un artist (fie el documentarist sau ficţionar). Dacă un artist se foloseşte pe sine (experienţa sa, sentimentele sale) ca să-i înţeleagă şi pe alţii, Nicolaescu se foloseşte de alţii (de regi şi prinţi reali sau fictivi) ca să-şi poleiască ideile măgulitoare despre sine, ca să-şi pună într-o lumină nobilă propriul dinozaurism.
O face cu o stîngăcie rizibilă. Filmul se vrea un amestec de documentar şi dramă istorică, dar, în cea mai mare parte a timpului, dramatizarea nu există (scena discuţiei dintre rege şi guvern, pe tema intrării noastre în Primul Război Mondial, e o simplă lectură pe roluri dintr-un manual de istorie), iar, atunci cînd există eforturi firave în această direcţie (cum ar fi o scenă în care regele şi regina stau de vorbă la masă), mai bine n-ar exista ("Ar trebui să ne luăm cu toţii de mînă şi să zburăm la cer" - psalmodiază regina. Nu mai ţin minte ce-i răspunde regele, dar ce putea să-i răspundă? "Dă-mi şi mie sarea"? "Cum spui tu, dragă"? "Taci din gură sau chem Salvarea?" Dialogul lui Nicolaescu şi al co-scenaristului său, Emil Slotea, e pur şi simplu "nerostibil".) Filmul nu e doar lipsit de valoare artistică şi needificator ca portret al lui Carol. E "melbrooksianism" involuntar.