Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Carol I

Murphy la cub - Carol I


Cinemagia, mai 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un copil normal se joacă de-a.
De-a hoţii şi vardiştii, de-a indienii, de-a detectivii...
De-a comisarul, de-a Andrei (prefixat sau nu cu "Căpitanul"), de-a Regele Carol I...
De-a el însuşi (adică de-a Nicolau, de-a Moruzi, de-a Moldovan redivivus... şi redivivus... şi iar redivivus...)

Un copil anormal... adică, întors cu capu-n jos... sau căzut în cap... sau dătător în mintea copiilor... nu se mai joacă de-a Regele Carol I.
Îl pune pe Regele Carol I să se joace de-a el.
Şi plonjăm în plin delir.

În aberaţia halucinantă, monstruoasă, freakish, a tot ce poate fi mai rău... A diletantismului insuportabil, a narcisismului patologic, a incoerenţei demente.

Nu e nici o taină că, în preadolescenţă, l-am adulat pe Sergiu Nicolaescu. Nici anormal nu e - eram doi copii, despărţiţi de fix treizeci de ani diferenţă. Lui îi plăcea să se joace, mie-mi plăcea cum se juca el. Mie, şi nu numai - atâtor alţi confraţi de generaţie. Pe-atunci, era proaspăt, viu, cuceritor - iar noi, naivi şi candizi, n-aveam de unde şti că mima meseria, că fura secvenţele, că baza lui profesională era deplorabil de şubredă. Ce miraţi am fost, când filmele sale au intrat într-un declin galopant! Într-o primă fază, ne-am autosugestionat şi chiar am crezut, o vreme, că Zile fierbinţi şi Accident tot mai erau bunicele... (cu atât mai mult cu cât le-a urmat tuşantul Osânda!) Apoi, ne-am zis că lamentabilul Pentru patrie, ridicolul Nea Mărin miliardar şi amorful Mihail, câine de circ erau doar nişte accidente (mai ales c-a venit suportabilul Capcana mercenarilor - ultimul zvâc, cântecul de lebădă)... Dar degradarea a continuat (n-o să le înşir aici, se ştie că toate jalonează o funest-alzheimeriană glisare spre neant), până la oribilele non-filme postdecembriste, cu coşmareştile lor conglomerate de amatorism, penibil, comic involuntar şi tragic iremediabil...

Dar, din inerţia iubirii de-acum treizeci şi cinci de ani, încă mai refuzam să accept... Nici măcar nu ştiam, se încuibase undeva în subconştient, credinţa fanatic-tălâmbă într-o posibilă scânteie din urmă... Mi-am dat seama de existenţa ei abia când am aflat de proiectul Carol I - şi, pradă unei naivităţi la a cărei amintire mă ia durerea de cap, mi-am spus: "Stai, dom'le, că s-ar putea să-i iasă... Uite, nu e cu acţiune, cu exterioare, cu multe personaje, se vrea o poveste de casă (mă rog, de castel), personaje puţine, relaţii clare, joc de cameră (kammerspiel, vorba neamţului), subtil, discret, delicat, intim... S-ar putea să-i reuşească...
Bou am fost.
Uitasem regula esenţială.

Când e vorba de Sergiu Nicolaescu, legile lui Murphy nu se mai aplică aşa, pur şi simplu - se aplică la pătrat... ce pătrat, la cub! Adică dacă un film se poate face prost, Sergiu o să-l facă... nu foarte prost... nu cel mai prost... ci imposibil de prost! Ce-i al lui, e-al lui!

Sigur, pelicula nu are nici un scenariu - nici nu era cazul. Sergiu voia să (se) filmeze şi atât, n-avea el nevoie să se încurce cu fleacuri. L-a pus pe unul dintre cei mai devotaţi secunzi ai lui, Emil Slotea din Buftea, să facă o listă cu ce-i de filmat - şi ca să ia şi omul un ban, i-a zis "scenariu". Lista e vraişte. Nu urmăreşte nici o logică, nici o structură, nici un fir - e o biată îngrămădeală de momente din ultimele luni de viaţă ale Regelui Carol I, amestecate brambura cu fel de fel de alte chestii - din trecut, prezent şi viitor. Pelicula se declară "documentar istoric" - Sergiu neştiind că documentarul e un gen în sine, cu regulile lui, uneori chiar mai riguroase decât ale filmului de ficţiune, nu merge să filmezi cum o da domnu', şi gata, ai documentar.

Totuşi, simţind el, Sergiu, că nu se leagă neam (ete na, "simţind", de unde-atâta? Da' trebuia să construiesc şi eu fraza cumva, nu?), ce i-a bubuit mintea? A adus un Papagal, care să povestească.
Domnilor.
Onorabil concetăţeni.
Fraţilor.
N-aţi mai văzut aşa ceva.
Deci, Papagalu.

Un antropoid în costum gri, cu o cravată de zici c-a-nnebunit Corciova (care, la drept vorbind, pe vremuri era chiar un scenograf onorabil) - o cravată cât un steag, cu nişte dâre rectangulare sângerii-electrice pe fond negru (dacă-i punea o eşarfă cu gagici goale, zău c-ar fi arătat mai decent!). Nenea ăsta, nu se ştie ce-i: profesor de istorie? Crainic? Vocea raţiunii? Şpicher? Ştecher? Şmecher?... Da, jmecher cam pare să fie - că are un joc de scenă, să-ţi baţi copiii cu basca udă: cabotin, cu complicităţi spre spectator, cu modulaţii vocale 'oaţe, sprâncenuţe săltate şi colţişoare ale gurii arcuite şugubăţ de parc-ar fi moderator la o emisiune de cancan (când el vorbeşte despre istorie!). Sergiu îl filmează d-a-mboulea, Papagalu e mai prezent în film chiar şi decât Carol (Serj nu s-a prins, că altfel îl zbura... de nu ştii ce-i aia!), şi-i enervant peste poate. Se plimbă printre personaje, face ţup în cadru când nici cu gândul nu gândeşti (de unde şi vorba: nu ştii de unde sare Papagalu!), trăncăneşte să n-adoarmă şi, de pe la jumătatea daravelii, începe să alunge spectatorii din sală - îţi vine s-o iei la fugă numai când îl vezi că apare iar (şi încă, la modul cel mai idiot: se plimbă printre personaje ca la el acasă, a crezut Sergiu că rupe pisica-n două cu figura asta - e, de rupt, n-a rupt-o, da' cel puţin a umplut-o de sânge!)

Şi mai face o chestie drăguţă: destul de des, în timp ce personajele vorbesc, Papagalu se bagă peste ele şi vorbeşte taman simultan - când sunt din alte filme, el face voice over; când sunt tot de-aici, face şi mutră over; rezultatul e că nu se mai înţelege om cu persoană (că Mihai Orăşanu, de când e producător, a uitat cum se mixează un sound-track!). Totul atinge apogeul într-un cadru când Carol şade la birou cu-o mapă-n mână, Papagalu stă-n picioare lângă el şi vorbeşte, iar Măria Sa se uită încotrova şi dă din gură ca peştele pe uscat (încotrova nu-i nimeni). Pe generic scrie: "Amfitrionul = Cristian Moţiu". E, ce să-ţi povestesc!

Aşadar, secvenţele care chiar s-au filmat pentru acest proiect, restrânse strict la Carol şi ai lui în Peleş, sunt plate, insipide, obosite, fără conflict, fără dramatism, fără cap şi fără coadă... Sergiu-n sus şi Sergiu-n jos, Doamne cât e de frumos. Şi-o fi imaginat el că dac-a scris pe generic "documentar istoric", gata, a rezolvat-o - nu mai e nevoie nici de tensiune, nici de veridicitate, nici de intonaţie... Actorii aduşi să se prefacă oameni politici ai vremii se mişcă ţeapăn ca nişte butuci, debitează textul ca de pe prompter şi din când în când mai dau dintr-un braţ. Sărmana Maşa Procopie, care-n facultate era o actriţă excelentă, şi nici la Teatrul Ion Creangă nu face rău ce face, e pusă să îndruge ca din butoi câteva replici inepte (mă rog, ce să mai vorbim de non-emploi-ul absolut în Carmen Sylva, a cărei vârstă n-o are nici de frică - dar aici recunoaştem iar improvizaţiile lui Sergiu, un adevărat prozelit al stilului de filmare "las-că merge şi aşa", de care filmografia lui urlă, săraca). Geo Dobre, în Ferdinand, e stins ca-ntotdeauna - iar cât despre Andreea Măcelaru Şofron, folosirea ei în Principesa Maria e o adevărată blasfemie: rolul în sine n-are mai multă consistenţă decât un manechin fâţâit prin decor cale de vreo câteva secvencioare, şi tot atâtea replicuţe - în schimb, îi trage nea Serj, pe final, câteva prim-planuri holbate galeş de să stea mâţa-n coadă, semn că ea e aia, Regina Maria a României! Pe cât de adevărat e că fata are nişte ochi mari şi frumoşi, pe-atât de valabil devine că tonalitatea isterică în care sunt filmaţi îi face de-a dreptul monstruoşi!

În jur, actorime română în roluri de politichie română. Cam doar atât.

Tembelismul proiectului, însă, nu se rezumă nicidecum la cam doar atât.

Că Sergiu face talmeş-balmeş cu cadre-document din epocă, hai, mai treacă-meargă: se obişnuieşte. Dar ceea ce se-ntâmplă la un moment dat nici nu se obişnuieşte, nici nu se dezobişnuieşte - se biciuieşte cu pisica-cu-nouă-cozi, dacă mai e o brumă de dreptate pe lumea asta.

Deci, se întâmplă că Carol... scuzaţi, că-virgulă-Sergiu... vede un film. Ce film? Independenţa României, de Brezeanu şi Popescu. Şi ce zice el? Zice că ce comic e, şi că nici pe departe n-a fost aşa!
Da' cum a fost?
Ţineţi-vă bine...

...Că-ncep secvenţele din Pentru patrie (întâmplător, exact filmul în care se vedea cum i se sleise lui Sergiu toată snaga superproducţiilor istorice cu bătălii). Că omul e megaloman, se ştia de mult - da' acum a atins de-a dreptul paroxismul! Faptul că imaginile nu se pupă de nici o culoare (şi la figurat, şi la propriu!), că-s nişte contratipuri grosolane, contează mai puţin - important e că Nicolaescu-n 1977 i-a dat clasă-n materie de 1877 lui Brezeanu din 1912. Restul e... tăcere (de Nae Caranfil - eventual!)

Mai vin şi nişte cadre din Osânda (sau poate Ciuleandra - nu c-ar conta prea mult), cu ţărani executaţi au ralenti, în 1907, ca să ne fie clar că nici Carol nu era chiar neprihănit. Apoi, hai şi cu Triunghiul morţii, în rolul bătăliei de pe Marna - cam la fel ca Peter Falc în rolul lui Sergiu Nicolaescu, anul trecut. Poate n-o să mă credeţi, da' Serj a lăsat chiar şi aici aruncătoarele alea de flăcări din Primul Război Mondial încă neinventate, care par să fie iubirea lui vinovată!

Şi tot aşa. Spre sfârşit, i se face iar dor de Pentru patrie, şi mai bagă - nu c-ar mai avea vreun chichirez cronologic, sau măcar logic, da' ce, ne pierdem noi în nimicuri d-astea?

Spuneam la început că Sergiu amplifică legile lui Murphy, în sensul de a depăşi chiar şi cele mai imprevizibile, neverosimile şi de neconceput niveluri ale abisalului neghiobiei. Hibridul descris mai sus are cam toate virtuţile unei încrucişări de păduche cu bufniţă. E prea nătâng ca să te amuze, şi prea cretin ca să te enerveze. Pur şi simplu te amorţeşte. Crezusem că am cunoscut toate extremele reacţiei de respingere fiziologică, de la râsul isteric, angoasa existenţială, durerea de cap, până la crampele intestinale, mizantropia sadică şi vertijurile abulice, trecând prin Azucena, Şi totul era nimic, Dincolo de America, Ticăloşii, Supravieţuitorul, Legiunea străină, Marilena sau O secundă de viaţă - dar cu ocazia asta am mai experimentat una: anestezia. Spre sfârşitul celor nouăzeci de minute ale evenimentului, constatam tot mai îngrijorat că schimbul de informaţii dintre creier, măduva spinală şi extremităţi îmi intrase în recreaţie. La sfârşit, a trebuit să fac eforturi calculate şi autosugestive, ca să mă pot extrage din fotoliul multiplexului - şi să pornesc agale printr-o lume ce părea să mai aibă doar o singură şansă de supravieţuire: ca acest găinaţ apos să fie în sfârşit, cum spuneam mai sus, mult-aşteptatul cântec de lebădă.

25-26 mai, 2009
Bucureşti, România





 Toate articolele despre Carol I


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Dinozaur - Carol I, Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer