Tânărul regizor danez Thomas Vinterberg, care a rupt gura târgului în 1998 cu multi-premiatul Festen (un film cât se poate de Dogma, de altfel primul, care dezbătea teme la ordinea zilei precum familie, incest sau sinucidere cu o ferocitate şi o dezinvoltură... dezarmante) comite iată o schimbare de 180 de grade şi revine cu un love-story futurist, în cinemascop, în engleză şi cu actori faimoşi. Atmosfera e stranie, tonurile albăstrii dau senzaţia unui vis în vis, muzica e formidabilă (ceea ce-mi aduce aminte că nu l-am mai auzit de mult pe veteranul Zbigniew Preisner, fost colaborator al lui Kieslowski), dialogurile sunt clar scrise de cineva a cărui limbă maternă nu-i engleza... da, te-ai crede într-un film de Wenders, dar nu e cazul. Deja când spui că un film trimite (mai mult chiar decât se cuvine) la mai sus menţionatul Bis am Ende der Welt/Until the End of the World, înseamnă că nu-i a bună... prea des pomenitul fiind considerat unul din (puţinele, ce-i drept) eşecuri ale germanului (aparent versiunea de 5 ore e cu totul alt film, but that's another story).
Premisa filmului de faţă (vezi secvenţele cu oamenii care se prăbuşesc răpuşi de dragoste) nu-i defel exploatată cum se cuvine - i se preferă o poveste cel puţin ilară, care implică clone, asasini plătiţi şi patinaj artistic (!); când şi când, un Sean Penn plin de panseuri dă ture cu avionul, pe post de Big Brother înaripat, iar actul 3 se lungeşte interminabil... La vremea când în debut pomenitul (şi cu adevărat senzaţionalul) cadru final apare pe ecran, faceţi o faptă bună şi treziţi-vă vecinul de scaun din somn. Merită.
Un rateu, care va să zică, teribil de ambiţios, ce-i drept, dar asta nu schimbă mare lucru. O precizare totuşi - voi prefera întotdeauna un artist care o dă în bară unui ciomăgar care reuşeşte ce şi-a propus. Acestea fiind spuse, ţineţi minte trei cuvine: It's All about Movies.