K(r)um se reînnoadă firele - Krum

Nu este prima dată când regizorul Theodor Cristian Popescu se apropie de textul lui Hanoch Levin, el intrând în lumea lui Krum şi în 2007 la École supérieure de Theatre, L'Université du Québec à Montréal. De această dată, mediul urban atât de colorat conturat de dramaturgul israelian este adus pe Scena Mare a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, teatru în care, în urmă cu peste cincisprezece ani, regizorul a şi debutat. Pauza dintre perioadele târgumureşene (cea de acum zece ani şi cea din prezent) a fost mare, dar firele încearcă să se reînnoade în forţă. În acest moment, Teatrul Naţional, măcinat de trecutele scandaluri şi aflat cu puţin timp în urmă, după o cădere liberă prelungită, cam pe la fundul prăpastiei, încearcă să îşi revină, să se primenească, iar spectacolul de faţă este exact impulsul de care are nevoie.

Beneficiind de scenografia creată de Andu Dumitrescu, colaborator constant al regizorului, sound-design-ul şi muzica lui Vlaicu Golcea şi coregrafia şi mişcarea scenică dinamice concepute de Eduard Gabia, spectacolul prinde formă ca un tot dinamic, cu elementele bine integrate, un mecanism care funcţionează timp de două ore şi jumătate, fără pauză (care pauză, pe lângă faptul că nu îşi are locul în reprezentaţie, aşa cum este ea concepută, nici nu e resimţită ca necesară) şi fără plictiseală. Nu în ultimul rând, versiunea în limba română este semnată de actriţa Cristina Toma, care, având la dispoziţie o traducere în limba engleză şi una în limba franceză, a reuşit să dea o formă excelentă textului în limba română, îmbinând replicile cu multă naturaleţe, cursivitate şi, de multe ori, cu un umor foarte bine dozat.

Aşadar: Krum Ectoplasmă, după o hoinăreală prin Europa, se întoarce acasă, la mama sa şi la cartierul său, fără bani, fără cadouri, cu valiza plină de haine de spălat şi cu ambiţia de a deveni scriitor. Aici găseşte lumea pe care a lăsat-o în urmă în trecut, lume care a mers înainte şi fără el: mama lui e mai bătrână şi mai acrită, fosta lui iubită, Truda Zăluda, este acum implicată într-o altă relaţie, deşi aşteaptă doar un semn de la el pentru a-i sări înapoi în braţe, vecinii îl pândesc pe la colţuri pentru a-l iscodi, prietenul lui, Tugati Chinuitu', este parcă mai ipohondru decât era. Acestui întreg mediu Krum, cu structura sa ectoplasmatică, ce îl ajută să (încerce măcar să) se protejeze şi să înainteze printre asalturile celor in jur, trebuie să îi facă faţă, dar, în acelaşi timp, el poartă pe umeri toată povara mediului din care provine, îi duce cu el pe toţi ca pe nişte fantome (evident, ectoplasmatic), după cum şi el, în acelaşi fel, e în toţi.

Concepută ca un spaţiu gol, marcat de indicatoare luminate precum cele din aeroport, dar care indicatoare marchează evoluţia personajelor şi relaţiile dintre ele, deschisă până la cel mai din fund zid şi unită cu întreaga sală, care, cu tot cu loje, devine la rândul său spaţiu de joc, scena Sălii Mari este terenul pe care se desfăşoară micile şi marile drame ale comunităţii regăsite, marcate de două nunţi şi două înmormântări, repere ale unei existenţe altfel repetabile, care se turează în gol: mama lui Krum aşteaptă încontinuu un nepot, Truda aşteaptă încontinuu să înceapă să trăiască, prietena ei, Dupa Fâstâcica, aşteaptă la rândul ei, bătând pasul pe loc sau făcând joc de gleznă, atunci când nu aleargă de-a dreptul, să găsească pe cineva care s-o oprească din goana continuă după o existenţă liniştită, palpabilă. Prietenul Tugati aşteaptă încontinuu să moară, dar când se vede, în final în faţa morţii, ar vrea să dea bir cu fugiţii (respectiv, să mai aştepte puţin). Cuplul Dulce - Felicia aşteaptă crăpelniţele de la nunţi, înmormântări şi tăieri-împrejur, soţul Trudei, Tahti Giuvaer, aşteaptă calm să se răcească locul lăsat cald de Krum în patul Trudei, pentru a putea intra în stăpânirea cetăţii, iar omniprezentul Shkitt Taciturnul aşteaptă un prilej să iasă din umbra celor pe care îi însoţeşte tăcut, un prilej pentru a se desprinde fără a trebui să treacă prin chinurile pe care le traversează toţi ceilalţi. În toată această aşteptare generală, elementul exotic este Tswitsa Turturica, tânăra bogată şi epatantă, care îi pune pe bărbaţi în patru labe şi le isterizează pe femei de câte ori descinde în oraş de la vila ei luxoasă, în drum către Hilton, Capri sau Los Angeles.

Theodor Cristian Popescu şi Andu Dumitrescu au mizat şi pe implicarea spectatorilor în tot acest demers, fie prin adresare directă din partea actorilor, fie prin exploatarea spaţiului Sălii Mari, unde actorii aleargă peste scaune, de-a dreptul printre spectatori, sau năvălesc de prin loje (fie ele centrale sau laterale). Din păcate, în sală lucrurile sunt dezorganizate, scăpate din mână (lucru cu atât mai evident cu cât în scenă ele sunt foarte bine puse la punct), iar bariera dintre public şi actori nu este doborâtă. Chiar dacă există acele momente în care personajele zburdă prin sală şi printre scaune, cel de al patrulea perete este tot acolo, publicul este, în mod evident, exterior poveştii şi lumii lui Krum. Propunerea vizuală este dublată şi de cea auditivă, sound-design-ul lui Vlaicu Golcea sugerând zonele prin care se mişcă / pe care le traversează personajele.

Foarte dinamică, dar şi extrem de solicitantă, construcţia întregului spectacol este una cinematografică, cu cadre care se succed cu repeziciune, cu gros-planuri aduse în avanscenă şi cu un soundtrack pe măsură. Întreaga distribuţie evoluează omogen, dar şi din această omogenitate, câteva vârfuri tot se desprind - dar ele (vârfurile) ies în evidenţă cu bun simţ, fără a dezechilibra întregul. Este vorba, aşadar, de Elena Purea, care izbuteşte o compoziţie de zile mari, actriţa fiind total transformată şi trecând, de la o scenă la alta, prin schimbări subtile de stare, asumate pe nesimţite, de întreg corpul, de la privire până la modulaţiile din voce. La fel, Ionela Nedelea este în Tswitsa o apariţie explozivă, debordând de un erotism glacial, pe care actriţa îl controlează la perfecţie, menţinându-şi tot timpul personajul într-o zonă de mister doar aparent înlăturat de exuberanţa care îi însoţeşte apariţiile. Costin Gavază, în Tahti Giuvaer, afişează o inocenţă care de fapt ascunde perversitate şi cruzime, pe care actorul le construieşte cu fineţe mai ales din ochi şi glas prin reglaje fine, alăturându-se Trudei, compusă de Roxana Marian dintr-un amestec bine dozat de revoltă greu reprimată şi inocenţă, care o apropie în mod straniu tocmai de Tahti, soţul surogat, iar Csaba Ciugulitu, în Tugati Chinuitu', strânge în el toată disperarea (aparentului) ipohondru şi a celui care doreşte cu încăpăţânare să mai tragă puţin de viaţă, trecând cu uşurinţă şi naturaleţe de la comic la tragic sau invers. La rândul lor, Ion Vântu (Shkitt), Rareş Budileanu (Dulce), Anca Loghin (Felicia) ţin ştacheta sus prin interpretările susţinute, coerente şi urmând nişte trasee clar definite. O menţiune specială pentru Mihaela Mihai, în mod evident utilizată sub posibilităţile ei în acest spectacol, şi pentru cei doi studenţi cooptaţi în distribuţie, Vero Nica şi Luchian Pantea, în privinţa cărora pariul este în cea mai mare parte câştigat, prin aceea că reuşesc să menţină ritmul impus de un spectacol dificil şi solicitant. În ceea ce îl priveşte pe Mihai Crăciun, el este Krum. Aflat la limita dintre ambiţie şi ratare, actorul construieşte un personaj mereu în căutări, când furios, când deznădăjduit, prins între ceea ce este şi ceea ce ar vrea să fie (deşi ceea ce ar vrea să fie nu îi este nici lui prea clar, iar această nesiguranţă este minuţios construită de actor). În spectacol mai apar şi diverse personaje pasagere care sunt rezolvate mai în pripă, unii dintre actori având de jucat două sau chiar trei roluri, fără o logică evidentă care să justifice propunerea, aceasta fiind în ultimă instanţă în spectacolul de faţă tinicheaua atârnată în urma distribuţiei.

Închis şi deschis de un avion care porneşte de pe scenă şi survolează la propriu întreaga sală, peste capetele spectatorilor, pentru ca în final acelaşi avion să parcurgă traseul invers, spectacolul este construit ca un ansamblu bine definit între sosirea lui Krum acasă (cu respectivul avion) şi dorinţa lui de a pleca (tot cu avionul, pe care, de altfel, îl ratează, el rămânând în continuare în oraşul-aeroport, între multe plecări şi sosiri care trec mereu pe lângă el). În mod cert, aceasta este gura de aer proaspăt de care avea nevoie instituţia care găzduieşte spectacolul, aceasta este ocazia dată (după atâţia ani de zile) actorilor de a demara din nou în forţă. În mod cert, Teatrului Naţional i se oferă o şansă de a construi în continuare pe fundaţia pusă de Krum, un spectacol care, fiind realizat la înalte standarde de profesionalism, în primul rând obligă şi provoacă.


Teatrul Naţional Târgu Mureş
Krum, de Hanoch Levin
Regia artistică: Theodor Cristian Popescu
Versiunea în limba română: Cristina Toma
Scenografia: Andu Dumitrescu
Muzica şi sound design: Vlaicu Golcea
Coregrafia şi mişcarea scenică: Eduard Gabia
Distribuţia:
Mihai Crăciun (Krum Ectoplasmă)
Elena Purea (Mama lui Krum)
Ion Vântu (Shkitt Taciturnu')
Csaba Ciugulitu (Tugati Chinuitu')
Rareş Budileanu (Dulce, Bertoldo, Fotograful)
Anca Loghin (Felicia, soţia lui Dulce)
Costin Gavază (Tahti Giuvaer, Doctorul Schibeugen)
Roxana Marian (Truda Zăluda)
Vero Nica (Dupa Fâstâcica)
Ionela Nedelea (Tswitsa Turturica)
Luchian Pantea (Infirmierul, Frizerul, Mirele, Cioclul)
Mihaela Mihai (Infirmiera, Mireasa)

Promo spectacol (video):
cultura.inmures.ro/arhiva-interviuri/interviu-cu-theodor-cristian-popescu.html