Nu ştiu de ce, dar vestea morţii lui Michael Jackson (25 iunie 2009) mă duce cu gândul la All That Jazz, (anti)musicalul tragic al lui Bob Fosse din 1979. Acolo, decesul coregrafului-regizor Joe Giedon (Roy Scheider), următor unei operaţii pe cord, era cântărit cu cinism de producători şi contabili deopotrivă. Astfel că, murind, show-ul pe care îl pregătea, a devenit mult mai rentabil decât în cazul în care ar fi supravieţuit... Cu plecarea regelui muzicii pop în lumea umbrelor s-a mai stins un idol, un mega-idol. Chiar dacă nu i-am fost mare fan niciodată, mutarea lui "printre stele" duce cu ea o parte din mine, din adolescenţa şi din prima mea tinereţe.
La începutul anilor 90, Michael Jackson (ale cărui hit-uri sunt inconfundabile prin sound şi coregrafie: Thriller, Bad, Beat It, Billie Jean, Black or White, Earth Song etc.) a cântat la Bucureşti. A ţinut atunci top-ul ştirilor naţionale. Mii de fani adolescenţi erau de-a dreptul isterizaţi că l-au văzut in the flesh pe idolul lor. Îşi urlau, în faţa reporterilor, satisfacţia de a fi fost aşa aproape de el. Cam tot pe atunci a venit să cânte în România şi Placido Domingo. Acoperirea în media a evenimentului a fost, desigur, mult mai mică. Îmi amintesc însă de un interviu cu o admiratoare a celebrului tenor, tot adolescentă, care îşi manifesta bucuria de a-l fi văzut şi auzit cântând pe scenă, cu o surprinzătoare maturitate. Cu o discreţie, un bun simţ şi o maturitate aproape de neînchipuit pentru vârsta ei, acea fetiţă de, probabil, 15 ani, a arătat că admiraţia faţă de un star poate fi exprimată şi altfel decât prin ţipete şi isterii. Dar poate că şi muzica şi genul de spectacol propuse de solistul de operă au determinat (şi determină) o astfel de atitudine, cuminte şi matură, faţă de vedetele pe care le iubim.
Idolii trec, dar foamea en masse de idolatrie exacerbată rămâne. Şi, în aceeaşi proporţie minusculă, se va manifesta în continuare admiraţia temperată, cultivată, de bun simţ faţă de artiştii "de nişă", preocupaţi mai mult de artă şi mai puţin de circ. Mă-ntreb cum ar arăta lumea în care publicul predominant adolescentin se isterizează de emoţie şi cu sutele de mii la concertele live outdoors susţinute pretutindeni pe glob de un Pavarotti, de un Domingo sau dirijate de un Celibidache, iar la spectacolele regilor muzicii pop, rock sau rock'n'roll se comportă cool, civilizat şi cu bun simţ?
1 comentariu
- doar isterie?maritzika, 29.01.2011, 20:59
Da, sa asisti mut de emotie in fata lui Domingo, este mai mult decat normal. nimeni pe planeta asta nu ar intelege alt tip de comportament. Dar, la un concert Michael Jackson, asta da ar fi fost Miracolul. Si pentru multi, foarte multi spectatori, nu zic fani, asa era. am vazut oameni, nu doar tineri, ci trecuti de 30 de ani, care au ramas incremeniti in fata acestui fenomen, pentru ca, daca unii nu vedeau decat dansul sau fantastic, melodiile care sunau cand angelic, cand demonic, sau efecte de scena cum nimeni nu mai adusese in vreun spectacol pana la el, altii descopereau munca si talentul unui perfectionist care parea, mai tarziu, prea tarziu, s-a dovedit un geniu. Am vazut la spectacolele lui oameni care priveau uitand ca sunt la spectacol, cu sufletul in ochii umezi de emotii nebanuite. Am vazut tineri si maturi iesind de la spectacolul lui tacuti, tulburati, cu o lumina pe chip pe care probabil nu o constientizau. Erau fericiti, frumosi, pentru ca Michael daruia tuturor dragoste pentru frumos:prietenie, copilarie, pace, iubire, grija pentru aproapele tau si mai ales, pewntru planeta si pace. da, era isterie! dar dincolo de asta, mesajul pe care Michael il trezea in atatea constiinte, indiferent de limba in care gandeai. Toti TREBUIE SA RECUNOASTEM ca acesta este Artistul, cel care trezeste in noi sentimente curate si frumusete, iar daca tinerii pot percepe acest lucru acum, in perioada de formare, il vor putea intelege si pe Domingo, devenind responsabili pentru a apara tot ce e frumos, si nobil, si bun. drumul sre muzica planetara trece prin astfel de oameni. Ei sunt stelele care coboara pe pamant pentru scurt, prea scurt timp, sa ne arate calea. Nu doar Domingo, ci si Carreras, Pavarotti, Callas, Lenon si Michael. Ei sunt gardienii sufletelor care nu se pierd pentru ca prin ei pastram vie bucuria de a trai.
Resurse
Alte articole de Marian RădulescuAlte cronici muzicaleArticole similare
In The Promise Of Another Tomorrow - Remembering Michael Jackson (1958-2009) / Beatrice LăpădatSpectrele lui Jackson - Michael Jackson, Michael / Paul BreazuMichael Jackson Dance Tribute la Bucureşti / Autori diverșiMai mult decît moonwalker / Gina ȘerbănescuThe thriller is gone - sfîrşitul monarhiei pop: Michael Jackson (1958-2009) / Marius ChivuToate articolele despre Portret Michael JacksonScrieţi la LiterNet
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.
Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.
Publicitate