Început niţel anevoios (prevestind şi chemând vechi prejudecăţi legate de cât de fandosit şi de plicticos poate fi uneori un film franţuzesc), Nathalie... înlătură cu eleganţă opreliştile. Pare că se luptă (fără să dea senzaţia) cu însăşi prejudecata că filmul francez e plicticos şi închipuit. Pare să vrea să fie aşa pentru a schimba pe negândite nivelul. Un bărbat (Gérard Depardieu) care se îmbracă în timp ce altcineva (o femeie) face duş. Apoi o femeie (Fanny Ardant) aşteptându-şi soţul, căruia i-a pregătit o petrecere de ziua lui. Dar soţul n-a prins avionul la Zürich. Până aici, nimic nou. Femeia se mişcă de parcă merge în apă, are toate gesturile numărate, nu arată mai mult decât vrea. Te întrebi dacă îi va spune soţului că a descoperit pe telefonul lui mobil un mesaj de la o femeie cu care a petrecut noaptea. Şi spune. El recunoaşte. Ce ar mai putea urma? Femeia angajează o prostituată (Emmanuelle Béart), o frumuseţe care, crede ea, ar fi pe gustul lui. Şi prostituata îl agaţă şi, după fiecare întâlnire, vine şi îi povesteşte soţiei. Ce ar mai putea urma?
Ei bine, restul e făcut din nuanţe. Fanny Ardant, pe care personal n-o simpatizez din cale afară, este perfectă în rolul acestei femei frigide (medic ginecolog, altfel), împietrită în gesturi de burgheză bine crescută. Ce începe ca o terapie mai degrabă masochistă (soţia vrea să ştie totul, până în cele mai mici amănunte - ca să-şi consume cumva până la capăt durerea) se transformă în ceva greu de definit.
Prostituata Marlène, căreia îi dă un nume de împrumut, Nathalie, vine cu povestea ei. Cu personajul ei creat de fapt de soţie. E plătită să se culce cu soţul şi să îi povestească soţiei, dar de fapt (aflăm înainte să se termine filmul) ea inventează. Soţia e adevăratul autor al acestui film în care sexul e în limbaj. Mult mai elegant decât un alt film franţuzesc prezentat în acest an la Festivalul de la Berlin, Confidences trop intimes de Patrice Leconte (admirat pentru rafinamentul lui), Nathalie... face cam ce făcea, pe alt palier, Intimitate de Patrice Chéreau. Adică dă limbajului funcţia de a înlocui realitatea, de a crea o realitate nouă. În Confidences trop intimes, o femeie încurcă uşa şi, în loc să intre la psihanalist, intră la un agent de asigurări. Deşi află că s-a înşelat, vine în continuare şi de aici un joc de roluri care basculează în iubire. Dar ceea ce la Leconte se vedea că e însăilat, vrând să pară flou, la Anne Fontaine e ceea ce mulţi caută în cinema - o muzică discretă care se creează pe dedesubtul filmului, din fiecare secvenţă (chiar dacă sunt şi secvenţe benigne, aparent neinspirate). O muzică ce duce undeva, chiar dacă acutele nu îţi arată cu degetul care anume sunt punctele de destinaţie. De aici un soi de plăcere perversă - nu eşti sigur de ce ai văzut, nu ai priză pe nici o variantă.
Frumuseţea Emmanuellei Béart şi capacitatea ei de a ocupa ecranul te fac să-ţi aduci aminte de ce spunea Dustin Hoffman despre Brad Pitt: “Pe lângă el, toţi ne simţim ca nişte cepe”. Pe lângă Emmanuelle Béart, Fanny Ardant dispare pur şi simplu din cadru. Când o observi, e ca un bloc de piatră, niţel rigidă, colţuroasă, dură, polisată cu parfumuri scumpe şi discrete. Dar s-ar putea oricând ca înlăuntrul acestei femei să se încolăcească dorinţe interzise, chiar perverse. Fanny Ardant, cu toată colţuroşenia ei, dă această impresie prin simpla prezenţă. Femeia e, la o adică, capabilă să dea frâu liber libidoului şi să se urce în patul unui chelner hidos, fan Joy Division. O face cu nonşalanţă şi cu un fel de bună creştere burgheză. Ar putea la o adică să sară în braţele prostituatei. Filmul ne dă această sugestie, dar e o sugestie atât de fină ca umbra unui parfum. Eroina e totuşi o femeie respectabilă. Ştie până unde are voie să meargă.
Filmul lui Anne Fontaine are ceva dintr-un parfum. Are o notă dominantă - imaginile, cuvintele şi multe nuanţe - pe dedesubtul tu-turor, care pot la o adică să schimbe întreaga perspectivă. Ce era la Intimitate sex arătat făţiş, dar violenţă în limbaj (era mai dur schimbul de replici dintre amant şi soţ decât corpurile nude) este în Nathalie... erotism verbal sau, ca să fim preţioşi, psychanalyse à l’envers (psihanaliză pe dos).