Dilema Veche / iulie 2009
Public Enemies
Afişul filmului Public Enemies - un portret aproape monocrom al unui Johnny Depp arătînd splendid în pardesiu lung, cu pălărie de fetru cu boruri largi, cu mănuşi de piele şi cu o mitralieră de anii '30 atîrnîndu-i dintr-o mînă, pe fundalul unei faimoase clădiri Art Deco din Chicago - pare să promită un festin glossy-retro, poate cel mai arătos film cu gangsteri de anii '30 de la The Untouchables (1987) încoace.

Dar filmul lui Michael Mann nu e chiar asta. Da, e un film hollywoodian de mare buget, cu Depp în rolul gangsterului John Dillinger, Marion Cotillard în rolul iubitei sale şi Christian Bale în rolul FBI-stului care i-a venit de hac, regizat de acelaşi specialist în gangsterism haute couture care a semnat şi Heat. Dar nu arată deosebit de glossy. Pe alocuri arată ca şi cînd Mann şi directorul său de imagine, Dante Spinotti, ar fi pus platoul de filmare - decorat cu toată grija pentru autenticitate caracteristică unei producţii hollywoodiene de acest nivel şi populat de superstaruri costumate cu aceeaşi grijă - la dispoziţia unor amatori, lăsîndu-i pe ei să filmeze cu telefoanele mobile. Public Enemies n-a fost filmat pe peliculă, ci pe digital, şi lucrul ăsta se vede foarte tare. (Ca să mă conving că nu m-a izbit doar pe mine, am intrat pe mai multe forumuri, unde de la data premierei americane a filmului nu se vorbeşte decît despre asta.) Nu e vorba despre faptul că imaginea se bîţîie: nu prea se bîţîie. E vorba despre look-ul ăla de filmat-pe-video. Alţi regizori hollywoodieni care au trecut la digital au reuşit să obţină (prin iluminat) rezultate aproape identice cu ale peliculei, dar Mann foloseşte digitalul tocmai pentru look-ul de video - pentru că e exact opusul look-ului tradiţional de film de epocă şi pentru că (speră Mann) aduce trecutul mai aproape de spectator. Funcţionează? Mann a mai folosit digitalul şi în filmele lui precedente, Collateral şi Miami Vice, la secvenţele nocturne, dar acolo era vorba despre nopţi urbane moderne, iluminate cu neon, pe cînd aici, mulţi forumişti s-au plîns că tehnologia de filmare îi scoate din film - nu pot uita de ea şi îi resimt modernitatea ca pe o intruziune. Pe de altă parte, look-ul tradiţional de film de epocă nu e altceva decît o convenţie - nu e inerent mai autentic decît look-ul digital - şi e dreptul lui Mann să ne zgîlţîie habitudinile estetice.

Da, numai că unele habitudini pot fi destul de puternice: de pildă, aceea de a asocia look-ul pe care ni-l propune el cu telenovela şi filmul de amatori. A aşa ceva aduce filmul lui, mai curînd decît a viaţă luată prin surprindere. E adevărat, nu tot timpul: sînt secvenţe - de exemplu, una de noapte, în care Dillinger e transportat cu avionul de la o închisoare la alta - care nu prea seamănă cu nimic din ce s-a mai văzut: la lumina flăcărilor de magneziu folosite de jurnaliştii care-l fotografiază, totul are o claritate hiperrealistă. Dar alte secvenţe par pur şi simplu iluminate amatoristic: fundalurile sînt la fel de clare ca planul apropiat, dar spaţiul dintre ele pare deposedat de volumul său, golit de atmosferă, deci nu-i mai poate integra pe actori aşa cum se cuvine - aceştia rămîn nişte actori plantaţi în faţa unui decor. Efectul nu e amatoristic-realist, ci amatoristic-punct.

Asta e şi din cauză că acest look "mai altfel" nu e susţinut şi de o dramaturgie "mai altfel". Pe Mann nu-l interesează să sape în legenda lui Dillinger, să investigheze adevărul din spatele ei - aşa cum ar sugera opţiunea lui pentru acest stil de filmare. Tratarea e convenţional-romantică: Dillinger - gangsterul care sparge bănci pentru glorie şi pentru senzaţii tari, care nu se gîndeşte la ziua de mîine - le e superior gangsterilor corporatizaţi; atunci cînd face sex cu iubita lui (căreia pare să-i fie fidel), fragmente din actul amoros propriu-zis sînt montate în paralel cu fragmente din conversaţia de după, şi atît arestarea ei, cît şi moartea lui, sînt solemnizate cu ajutorul ralantiului şi al muzicii: ce-are de cîştigat această retorică cinematografică de pe urma look-ului de video? N-ar fi beneficiat mai mult de pe urma unui look hollywoodian de lux? Jos pălăria în faţa unui regizor care face un film experimental în interiorul sistemului hollywoodian, dar Mann experimentează doar o tehnologie de filmare, nu o concepţie cinematografică unitară. Scenariul n-are nimic "experimental"; e doar prost - clişeele nu sînt destul de bine îngrăşate, nu li se dă destul glanţ - actorii n-au ce mesteca. Dillinger avea un simţ al stilului (luat din filme) şi asta e tot ce are de jucat Depp, dar nici măcar dimensiunea asta nu e pusă în valoare ca lumea - personajul putea fi mai eclatant, mai vedetă, or, Depp îl joacă interiorizat (ca şi cînd scenariştii i-ar fi dat vreun interior). Iar Bale chiar n-are ce juca - personajul lui egal nişte pomeţi proeminenţi plus mult gel în păr.

Regia: Michael Mann Cu: Johnny Depp, Christian Bale, Marion Cotillard, Channing Tatum, Giovanni Ribisi, Stephen Dorff, Billy Crudup, Leelee Sobieski

1 comentariu

  • fitze
    [membru], 27.07.2009, 17:52

    Mann reuseste inca un film fitzos, care nu da nimic de rumegat spectatorului, ba chiar i se induce (ca sa nu zic il manipuleaza) romantismul personajului in cauza: un bandit ca toti banditii. Risipa de stil pentru a comunica nimic.
    Observ ca revine moda banditului romantic-revolutionar - a se vedea rusinea "Che".

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus