a brave search for ultimate reality de şi cu Florin Flueraş e o însăilare cu aer de
standup comedy coregrafic şi exact pretenţiile de critică socială ale
standup-ului, în care se amestecă aluzii la o piesă a lui Herman Diephuis, prezentată şi la Bucureşti (care trimite ea însăşi la parodierea şi reconstrucţia, în limbaj coregrafic, a unor lucrări de artă ale Renaşterii, cu subiect hristic), şi exerciţii de improvizaţie actoricească "predate" în anul I de facultate.
Lady Elizabeth al lui Paul Dunca e un
performance in situ cu ceva umor şi posibil demn de atenţie pentru abordarea performativă a raportului cu istoria ca memorie ratată, dar care "aduce o contribuţie" în peisajul dansului strict, în măsura în care
performance-ul e un gen prin definiţie interdisciplinar.
First Steps, pentru care Carmen Coţofană şi Mihaela Dancs au beneficiat, anterior, de o rezidenţă la prestigiosul Cullberg Ballet (Stockholm), e imaginea în mişcare a felului în care o piesă de dans se poate submina singură, prin fidelitatea excesivă faţă de o dramaturgie de spectacol bazată pe repetiţie şi o organizare scenică ucigătoare pentru orice va fi fost sens şi forţă performativă. Pentru aceste (viitoare) producţii, coregrafii şi dansatorii români au avut parte (împreună cu doi artişti străini, Matthias Sperling şi Hajime Fujita) de cîte o rezidenţă la Mogoşoaia, în cadrul proiectului internaţional
Jardin d'Europe, administrat, în România, de Asociaţia ArtLink.
O astfel de rezidenţă, incluzînd onorarii, spaţii de repetiţii, cazare şi masă pentru trei săptămîni, ar fi fost de neimaginat în România acum patru sau cinci ani (înainte de înfiinţarea Centrului Naţional al Dansului Bucureşti). Posibilităţile, în primul rînd cele de finanţare,
s-au înmulţit în relaţie directă cu o creştere vizibilă a interesului pentru dansul contemporan - dar, în opinia mea, nu direct proporţional cu explorarea potenţialului creativ. Nu extrapolez la nivelul întregului peisaj coregrafic contemporan concluziile pe care
le-am tras după al doilea an de rezidenţe la Mogoşoaia, însă felul în care artiştii români se raportează la propria "operă" e, la urma urmei, simptomatic.
La modul rezonabil, o rezidenţă ca cea de la
Jardin d'Europe oferă un interval de timp optim pentru cvasifinalizarea unei cercetări coregrafice, rezultînd
într-un spectacol, şi în nici un caz
n-ar trebui destinată abordării de la zero a unei idei. Prezentările de la finalul rezidenţei ale pieselor (evenimentul
s-a petrecut, la această ediţie, pe 25 iulie 2009, iar numărul de spectatori a fost aproape impresionant) nu echivalează cu o premieră, ci cu un prim contact cu un public potenţial, oarecum avizat: jurnalişti, oameni care scriu, cu frecvenţă mai mică sau mai mare, despre dans, dansatori/ coregrafi, artişti din alte domenii, administratori culturali etc. Ba chiar şi un selecţioner de festival internaţional. Pentru mine însă, singurul care
s-a apropiat de idealul unei astfel de prezentări - cel de a face sesizabil potenţialul viitoarei piese, fără a plictisi (ca durată, avînd în vedere că evenimentul acoperea cinci piese), dar furnizînd suficiente informaţii (imagini video din repetiţii, o discuţie cu psihoterapeuta Ioana Lazăr) pentru decelarea "întregului" - a fost Matthias Sperling (a cărui lucrare investighează relaţia dintre mecanismele mentale şi corp).
Despre lucrarea lui Florin Flueraş (cu participarea Mariei Baroncea) nu sînt prea multe de spus, pentru că stadiul ei este (sînt generoasă) incipient, dar ideea cred că se leagă, printre altele, de chestionarea naturii dansului şi a percepţiei lui (
"ca-dans"), un laitmotiv al coregrafiei contemporane româneşti (o problemă e că mai nimeni nu vrea să excludă, întîi, varianta
aşa-numitei definiţii negative: avem
de-a face cu o piesă de dans în măsura în care ceea ce vedem nu e, evident, altceva - teatru,
standup comedy, performance, concert etc., în multe alte situaţii fiind vorba de genuri mixte;
The Other/I don't know you a lui Haime Fujita, prezentată de el la Mogoşoaia, e o instalaţie asupra căreia artistul nu proiecteză, totuşi, o problematică legată de ontologia dansului). Restul e, după cum spuneam la început, o
farsă-Diephuis, iar forma finală a ceea ce vrea să facă Flueraş va rămîne necunoscută şi nebănuibilă pînă în septembrie 2009.
Performance-ul lui Paul Dunca (foto) arată încheiat la toţi nasturii, dar,
in situ fiind, nu va supravieţui toamnei sau mutării
într-un alt spaţiu (există o posibilitate, ca Dunca să facă din
Lady Elizabeth primul episod
dintr-o cercetare artistică asupra misterioasei soţii a lui Antoine Bibescu, deci să continue în alte contexte şi formate, ceea ce ar fi, mărturisesc, interesant).
Dacă
m-ar bîntui gînduri patetice, aş zice acum, după
ce-am văzut şi mult aşteptata
First Steps a lui Coţofană/Dancs (dramaturg: Rui Catalao), că la
Lady Elizabeth am mîncat colivă nu doar în amintirea prinţesei Bibesco, ci şi a unor supraestimate speranţe în dansul contemporan românesc - dar am decis să mă abţin.
Se pare că cele două
coregrafe-dansatoare au renunţat, odată cu prezentarea de la Mogoşoaia, să mai includă în spectacol ceea ce lucraseră, în materie de sunet, cu Julien Trambouze (o decizie bizară, după mine: etapa de creaţie la care ajunseseră, în momentul rezidenţei
Jardin d'Europe, era suficient de avansată ca ele să fi ştiut cît se poate de precis de ce au nevoie). Versiunii oferite nouă îi lipsea nu doar miza şi forţa, anulînd potenţialul scenic uriaş adus de corporalitatea unică a lui Carmen Coţofană şi a Mihaelei Dancs, ci şi capacitatea de a interacţiona cu privitorul, de a păstra privirea (motiv pentru care cel mai puternic moment al piesei, spargerea paharelor purtate
"wilhelm-tell"-ian pe cap de cele două dansatoare, pică în gol, ratat de spectator în picoteala generală). Repetiţia, atîta vreme cît nu e un "scop" artistic şi nu e exploatată ca atare, epuizează ochiul la fel ca şi ideea.
Rămîne, totuşi, de văzut ce se va întîmpla cu aceste lucrări la premiera lor din toamnă.
