De-a lungul primelor cinci ediţii şi pînă la conferinţa de presă pentru ediţia a şasea, am păstrat tonusul unei autosugestii pozitive şi chiar partizane faţă de ceea ce prefer să prescurtez (ca în cazul consacrat al TIFF-ului de la Cluj) cu iniţiale englezeşti: IIFF Anonimul (International Independent Film Festival). Nu de alta, dar traducerea românească (Festivalul Internaţional de Film Independent), cu afişarea mecanică a iniţialelor FIFI, se pretează la ironia deplasată care mi-a ajuns la urechi, cu trimiteri nominale ireverenţioase: "Fifi cinefila".
Contam pe perpetuarea sau redescoperirea vocaţiilor enunţate la Clubul Prometheus în 2004, atît oral, cît şi în textul semnat de Sorin Marin, preşedintele fundaţiei, în care era citată la loc de frunte revista Observator cultural, mai mult decît ca partener media, în cadrul unui parteneriat de lucru public-privat. Imaginasem şi am pus în titlul articolului despre prima ediţie schiţa unei ontogenii a instituţiei festivalurilor de film profesioniste şi autonome din România, în care DaKINO ar fi fost precursor, TIFF-ul de la Cluj, pionier, iar IIFF Anonimul, adevăratul fondator. Fiindcă era primul care situa decis competiţia pe primul plan, fără a o limita la filmele de gen sau de debut, implicînd egal toate categoriile de pelicule, inclusiv şi distinct filmul documentar. Iar Satul Filmului, construit la Sfîntu Gheorghe (din Deltă), se profila, în unicitatea sa, ca locul optim de întîlnire şi dialog al profesioniştilor de vîrf ai regiei şi criticii de film - virtuală replică românească la un Oberhausen, unde a fost elaborat, în 1963, Manifestul Noului Film German.
Dar "problemele" au început să apară încă de la ediţia a doua, cînd Moartea domnului Lăzărescu a fost ignorat la înscrierea în concurs, directoarea festivalului, Miruna Micu-Berescu, invocînd un veto de la distanţă al unei partenere de ocazie de prin Orientul Apropiat, care văzuse filmul şi nu-i plăcuse. Iar cînd s-a trecut de la formula tandemurilor de critici-selecţioneri pe secţiuni la aceea a unui selecţioner unic pentru întreaga competiţie, în persoana lui Alex. Leo Şerban (ştiind de iniţiativa favorabilă a lui Sorin Marin, dar şi de opoziţia întîmpinată), am votat textual pentru învestirea suplimentară a distinsului coleg ca director artistic al festivalului. Vedeam în asta consacrarea locală a formulei de lucru a festivalurilor internaţionale demne de acest titlu, după ce la TIFF-ul clujean se impusese, prin Tudor Giurgiu şi Mihai Chirilov, cuplul regizor/producător-critic de specialitate, iar onoarea festivalurilor bucureştene avea să fie salvată de tandemul Ada Solomon-Andrei Gorzo (la NexT-ul rezervat scurt şi mediumetrajelor).
Ca atare, n-am avut cum să rămîn/ rămînem indiferenţi, cînd, la ediţia din 2008, contractul lui Alex. Leo Şerban a încetat, cu complimentul gentil al unei invitaţii la Sfîntu Gheroghe doar pentru trei zile. Primului nume din Noua Critică - parteneră a Noului Cinema Românesc - i se substituia în această manieră (odată cu ideologia aferentă, pe larg etalată deunăzi la conferinţa de presă de la Hotel Majestic) o selecţioneră nu din Orientul Apropiat, ci din fostul spaţiu democrat-popular şi al "socialismului real", în persoana doamnei Ludmila Cvikova, secondată pentru scurtmetraje de Irina Nistor.
În fine, dacă în comunicatele şi explicaţiile private preliminare despre ediţia a şasea s-a invocat criza în curs, care a provocat "pierderea tuturor sponsorilor privaţi", la regretabila conferinţă de presă şi din diverse printuri aferente am aflat că nu criza a determinat renunţarea la un juriu profesionist pentru acordarea premiilor şi anularea invitării la faţa locului a criticilor de specialitate, ci o "pohtă" veche, criza avînd ca "efect pozitiv" punerea în practică premeditată şi perpetuă a "pohtei": "Începînd de anul acesta, publicul votează şi decide la ANONIMUL" (s. n.), scrie Miruna Micu-Berescu în catalogul ediţiei în curs, mai şi făcînd un dezacord gramatical, în expandările preţioase ale triumfalului anunţ: "... cînd mă chema(u) guvernanţii la vot...". Acelaşi e şi registrul textelor de pe site-ul www.festival-anonimul.ro, cu gafe terminologice în cascadă: "Începînd din acest an, ANONIMUL devine un festival exclusivist (?!)..." (s. n.). Şi: "Vă aşteptăm la Sfîntu Gheorghe, în Delta Dunării, la ANONIMUL, un festival pe nisip" (s. n.). Aferim! Reflexul unei refondări diletante e ultimativ: "Începînd cu acest an, punem accentul pe comunicarea on-line, o mare parte dintre invitaţi sînt din lumea Internetului şi mai puţini din media clasică" (s. n. - citiţi, în locul ultimelor sublinieri, numai, respectiv deloc).
Cu asemenea dihotomii multiplicate, sîntem mutaţi cu toţii, stimate domnule Sorin Marin, din Orientul Apropiat sau din fosta proximitate democrat-populară şi a "socialismului real", direct într-o Coree de Nord gentil cinefilă. Din cauza demonetizării scrisorilor deschise, de cînd ministrul Culturii a mărturisit, cu dispreţ subţire, că se amuză citindu-le, iar un Voronin filozofard, tolerat ca director general la CNC, le-a numit "un atentat la ordinea de stat", n-am vrut să recidivez în formula zădărnicită. Nu pot totuşi să nu mă întreb, retoric, cum înţelege stafful operativ-decizional de la IIFF Anonimul parteneriatul public-privat, mai ales în condiţiile în care CNC-ul şi TVR-ul sînt parteneri finanţatori unici şi "producători asociaţi"?!
Se traduce asta doar în racolarea unor fonduri publice, în schimbul privilegiului acordat cîtorva cinefili admişi la proiecţiile din mini-sălile fostului Sat al Filmului (căci denumirea a fost radiată din textele publicitare), plus proiecţiile în nocturnă din camping şi votul numeric al spectatorilor?! Vot numeric substituit Măriei Sale, Publicului, ca în vremurile (încă nedepăşite în enclava instituţională a cinematografiei) cînd acesta era redus la numărarea biletelor (dublă la filmele "epopeei naţionale"), spre a se indica automat cine e mai tare în parcarea subculturală?!