Georg şi Anna (aceste prenume le poartă şi soţii maltrataţi în Funny Games, personaje din aceeaşi categorie socială) trăiesc visul de împlinire al clasei de mijloc în capitalism. El e inginer într-o fabrică importantă, unde ajunge şef. Ea e medic oftalmolog. Au o fiică, Eva. Au maşină, casă, tot ce trebuie. Preţul pentru toate acestea e rutina. Fără muzică, fără înflorituri, Haneke postează o cameră fixă înaintea fiecărei mişcări a personajelor sale. Trei zile din viaţa lor, din trei ani diferiţi. Toate la fel. Acelaşi drum la spălătoria auto, acelaşi ceas sună dimineaţa, aceleaşi vorbe de drag, însă un drag mai tocit, aceeaşi perie de pantofi, acelaşi duş, aceleaşi mişcări la locul de muncă. Automatisme, roboţi sociali. Visează evadarea. Australia, al şaptelea continent.
Precum e cazul şi cu Pasolini, nici Haneke nu are o soluţie viabilă (fericită) pentru problema societăţii de consum. Odată intrat în sistem, odată ce devii parte din mecanismul ei, devii o consumabilă (precum cartuşul de la imprimantă). Salariul, casa, maşina, familia sînt medicamentele care să te regenereze pentru ziua următoare de muncă. Şi, între timp, trebuie să creşti şi consumabilele zilei de mîine, capitalul mobil al vremurilor în care tu vei fi aruncat la coş. Mecanismul societăţii de consum nu mai poate fi oprit, aşa că singura soluţie pe care Haneke o vede e autoextragerea din sistem. Suprimarea vieţii cînd ar mai putea fi folositoare sistemului, după ce semnele bunăstării middle-class - banul, casa - au fost distruse.
Der Siebente Kontinent îţi loveşte ţeasta în mod repetat, cît să te ţină ameţit pînă către final, cînd aplică loviturile fatale. Începînd cu a doua parte a filmului m-am întrebat necontenit dacă acolo o să ajung şi eu, dacă aia e viaţa matură. După cinci ani de la prima vizionare am răspunsul. Nu cred că aia e soluţia, de fapt nu mă întreb acum, dar răspunsul e clar! Filmul, însă, nu putea avea o altă încheiere, mai ales că e inspirat din fapte reale!