... it's time that we began to laugh and cry and laugh and cry about it all again - Leonard Cohen live

Leonard Cohen şi-a dat singur răspunsuri la întrebările cu iz metafizic, de adolescent veşnic îndrăgostit, ce l-au măcinat pînă tîrziu în vîrstă şi şi-a enunţat propriile definiţii ale legilor şi teoremelor ce i-au guvernat viaţa, spiritul, geniul. El este glasul poeziei din fiecare suflet unic şi singur oricum, oricînd, el este cîntecul de amor al iubitului / iubitei înflăcărat/e de dragoste. El este iubirea împărtăşită femeilor, iubirea nerostită care mistuie, iubire de versuri, iubire de viaţă, iubire pentru noi, iubire pentru el - sete de Iubire - All the rocket ships are climbing through the sky / The holy books are open wide / The doctors working day and night / But they'll never ever find that cure, / That cure for love. Prin muzica şi poeziile compuse, Leonard Cohen a devenit o metaforă a experienţelor de viaţă, o metaforă a înţelepciunii şoptite modest şi timid femeilor iubite care au devenit cu timpul sursa principală pentru creaţia sa.

Pe Cohen l-am descoperit cînd aveam vreo 17 ani. Nu mai ştiu pe unde tot răscoleam eu după muzici cînd am dat peste Everybody Knows şi Dance Me Till The End Of Love. Le-am ascultat o dată, de 2 ori, de 3 ori pînă s-a făcut de vreo 50 de ori. Începusem să percep noi valenţe ale vieţii şi să simt din nou. Doar că altfel. În disperare şi grabă ca nu cumva să-mi scape printre degete m-am apucat să caut pe oriunde cît mai mult Leonard Cohen. Şi am găsit, am ascultat, am citit şi Frumoşii învinşi şi le-am împărtăşit şi altora descoperirile mele. De atunci mă îndrăgostesc pe loc de fiecare dată cînd îl ascult. Tocmai din cauza asta momentele petrecute cu el sunt speciale. Muzica lui este sinceră, emoţionantă, caldă, elegantă, seducătoare, aducătoare de nostalgii şi evocatoare de iubiri apuse sau ascunse - I smile when I'm angry. / I cheat and I lie. / I do what I have to do / To get by. / But I know what is wrong, / And I know what is right. / And I'd die for the truth / In My Secret Life.

Ce e mai interesant e că muzica lui sună la fel de bine live ca şi atunci cînd o asculţi înregistrată. Sau cel puţin aşa s-a întîmplat la concertul în aer liber din 4 septembrie 2009 de la Stadionul Tineretului cînd Leonard Cohen a venit cu proprii lui ingineri de sunet şi de imagine, şi drace! oamenii ăia au făcut o treabă extraordinară! Sunetul a fost cristalin, imaginea impecabilă - de multe ori preferam să mă uit în monitoare pentru că imaginea întregului ansamblu de artişti de pe scenă parcă nu putea să-mi ofere acel cadru pentru poveştile cu îndrăgostiţi cîntate acolo pe scenă - acel loc special colorat în roşu şi albastru - purpuriu extravagante, vulgar - meditative, în care te trezeşti buimac de iubire dimineaţa lîngă iubit/ă, în adiere proaspătă şi revigorantă de măr verde, necopt.

Concertul de pe 4 septembrie 2009 face parte dintr-un mare turneu mondial, poate că ultimul pentru Leonard Cohen. I haven't come here to fool you... We don't know when we come here again so we'll give you the best we can - au fost cuvinte rostite parcă în semn de răspuns la întrebarea inevitabilă, nerostită - nu cred că au fost spuse pentru a impresiona sau pentru a brava (cu toate că au făcut valuri şi ceva show, iar Cohen a fost luat cu asalt de aplauzele noastre, aplauze ce s-au repetat zgomotos la fiecare adresare personală nouă, oraşului sau ţării în care a avut loc concertul), ci poate pentru a ne împărtăşi din puţinul pe care el însuşi îl ştie, puţinul din ceea ce va veni. Probabil că este momentul cînd încearcă o resemnare totală a sinelui în faţa publicului şi împreună cu publicul din întreaga lume care îl iubeşte şi îl apreciază pe măsura iubirii pe care a oferit-o întregii sale creaţii artistice. Acceptare a sorţii, a vieţii ăsteia scurte şi incomplete, dar totuşi fără a da senzaţia de abandon, dezarmare, regret. Nu. Totul se întîmplă conform destinului oferit şi modelat de însuşi artistul de-a lungul anilor, el fiind conştient de toate acestea.

Timp de aproape 3 ore în atmosferă a plutit iubirea; aerul îngreunat de luna plină a vibrat de căldura şi de energia pozitivă ce s-au declanşat prin cuvintele şoptite atent de vocea calmă şi sfătuitoare a domnului în sacou, de vocile calde ale celor 3 soliste (Sharon Ronbinson şi The Webb Sisters - Charley şi Hattie), acompaniate de nişte adevăraţi meseriaşi ai instrumentelor. Cred că nostalgia generală din melodiile lui Cohen reiese din sunetul acelei speciale spanish guitar pe 12 corzi mînuită curajos de Javier Mas. Este sunetul care fascinează, care dăinuie, care reverberează, care modelează poezia compusă de Leonard Cohen, mulînd-o pe o muzica variată cu influenţe balcanice, orientale, occidentale.

Poeziile lui sunt poveşti. Cuvintele lui mi se par a fi cele mai potrivite, atît de simple şi nesofisticate încît mai bine de atît nu putea să aleagă. Ele vin dintr-o bogată experienţă de viaţă - sunt cuvinte de alinare, de uitare, au devenit valori ce vor dăinui. Versurile lui au devenit treptat răspunsuri pentru multe întrebări de legate de viaţă, sau cel puţin sunt o variantă elegantă de a aborda întîmplările destinului. Probabil că domnul Cohen este unul dintre ultimii adevăraţi gentlemen care vor fi avut ocazia să stăpînească scena şi să se dedice total muzicii poetizate.

Singurul lucru care poate că mă deranjează, în general vorbind, ţine de faptul că la noi în ţară ajung să concerteze toţi marii artişti care sunt la capătul succesului lor (care, de obicei, n-au mai compus nimic serios de cel puţin vreo 10 ani). E de vină şi sistemul. Dar, deasupra tuturor acestor lucruri pămînteşti, ce sau cine să mai fie de vină? Cei mai mari oameni de muzici bune şi compozitori care s-au impus ca adevărate valori, care au scris istorie sunt cam pe ducă. Urmează o perioadă (care a început deja de cîţiva ani buni) de secetă spirituală în domeniu? Pînă cînd? Pînă aşteptăm să ne pice o transformare a ADN-ului, a moleculelor sau a atomilor astfel încît să devenim cumva? Pînă la o nouă epocă în care vom fi în stare să creăm din nou, sau măcar să ne dăm silinţa să ne punem în mişcare cît de cît talentele ascunse? Oare aşa de puţin ne pasă şi aşa de mult ne-am îngustat încît vrem să mergem pe drumul spre declinul spiritual şi valoric pînă la capăt? Sail on, sail on...

Referitor la asta, fără să vreau, în timpul concertului, făcînd diferite analogii între versurile cu caracter politic şi situaţiile reale, mi-a venit o idee - ce-ar fi dacă măcar lunar ne-am relaxa la cîte un concert Leonard Cohen sau ceva asemănător... şi am asculta atenţi ce se spune şi ce se cîntă? Am povestit unui om această idee răvăşitoare care m-a abătut pentru cîteva minute de la un eveniment aşa de cald. Răspunsul primit a fost însă şi mai dezamăgitor decît gîndurile acelea pătrunse obraznic unde nu-şi aveau rostul... Păi dacă oamenii nu au ce mînca într-o săptămînă, de unde să-şi permită ei să devină oameni mai buni într-o lună, în condiţiile în care trebuie să mai dea şi bani pe biletul ăla la concert?... Şi totuşi... Singura cale este cea a iubirii.

Şi Cohen ştie asta. Şi tocmai de aceea e aşa de liniştit. Şi tocmai de aceea muzica lui înalţă şi cuprinde. Şi tocmai de aceea el iubeşte şi dovada lui de iubire pentru noi, ca public, au fost cele 3 ore de spectacol în care a îngenunchiat de cîteva ori bune pentru a mulţumi parcă scînteii divine din el şi din noi pentru că a făcut posibilă creaţia sa. Şi tocmai de aceea mi-a plăcut enorm şi aş vrea să-l revăd şi să-l ascult...till the end of love.