Dom'le, e ceva cu fecioarele astea! Numai filmangii buni, din şapte-n şapte zile! În 7 septembrie, l-am sărbătorit pe Nae Caranfil. Azi, în 14, e rândul lui Corneliu Porumboiu să dea de băut. Iar peste înc-o săptămână... da' nu, mai aşteptăm. Încă nu e momentul!
Aşa că, hai cu Cornel!
Deci, l-am descoperit acum trei ani, când cu A fost sau n-a fost? - film pe care câteva zile l-am considerat cel mai bun al deceniului; au mai trecut ceva luni, şi l-am plasat printre primele cinci. Acum, că 2010 bate la uşă (cine-ar fi crezut..?) liniştit pot decreta: face parte din top ten-ul generaţiei - and this is final!
C-o fi pe locu-ntâi sau zece, puţin importă. Între valorile majore, minorele ierarhizări devin irelevante. Mai semnificativă, cel puţin din perspectivă personală, e eticheta pe care i-am aplicat-o în capul cronicii - spunea aşa:
"Inteligent!
Inspirat!
De bun-gust!"
Ăsta e A fost sau n-a fost?.
Ăsta e şi Poliţist, adj.
Ăsta e Porumboiu - OMUL.
Ştiţi ce te doboară? (Sau, în fine, ce mă doboară?)
Ecuaţia financiară.
Banul e ochiul dracului - bine zise cine zise!
Banul face din om neom.
Corneliu Porumboiu, cum se ştie, e fiul unui mare magnat. Îşi poate produce filmele cu banii lu' tăticu', dacă se asociază cu unii-alţii o face doar din pragmatism onest, nicidecum din motive meschine. Şi totuşi... dacă n-ai şti, ai fi convins c-ai de-a face cu cel mai banal om din lume. Umblă îmbrăcat discret şi cu gust, se aşează cu tine la masă şi cere o bere oarecare, când vă pozaţi împreună zâmbeşte sincer şi fără fasoane - şi, evident, toate astea se regăsesc şi-n restul comportamentului şi al atitudinii. Îl doare pe el în pix de datul aerelor - că nu folosesc la nimic, nici la rata dobânzilor, nici la factura de care vom da socoteală la Înfricoşata Judecată. Cornel e preocupat în primul rând de treburi. Vorbeşte la telefon cu unul, cu altul, s-o facă pe aia, s-o rezolve pe ailaltă, iar printre picături oftează, îţi zâmbeşte tracasat şi murmură: "Simt că-nnebunesc! Hai noroc!"
E limpede ce educaţie a primit băiatul ăsta, de l-a imunizat aşa. Cuviincios - dar inventiv, nu stereotip! Modest - dar demn, deloc umil! Realist - cu convingere, câtuşi de puţin cu timiditate. Nu are carisma gravă a lui Cristi Puiu, nici je m'en fiche-ismul frust al lui Radu Muntean, nici încrâncenarea incitantă a lui Cristian Mungiu - are simplitatea cald-hazlie a Porumboiului. Fără ca avuţia să-l fi împins pe calea suficienţei, a hedonismelor tembele (cu care se laudă unii impostori aciuiţi pe lângă filmul românesc actual) sau a monopolului absolut pe adevăr (apanaj al aceloraşi fuduli), Corneliu Porumboiu rămâne stăpânit de cele mai legitime preocupări: să-şi facă filmele. În acest sens, excluzând orice orgolii, se cere înţeles faptul că deocamdată refuză scenariile altora. Îi place să scrie scenarii (să şi le scrie) şi, mai mult decât atât, să spună ce are de spus. Că, slavă Domnului, are!
Primele lui două lung-metraje sunt unele dintre cele mai dense din istoria filmului românesc. Rar am mai văzut o asemenea concentrare de sensuri pe metru de peliculă. Despre Revoluţie a vorbit, cu sinceritate crudă, Radu Muntean, s-a pronunţat în stil personal-nostalgic Cătălin Mitulescu (plus insignificantele abordări ratate din anii '90), dar eu, unul, am regăsit-o cel mai profund în A fost sau n-a fost? - prin acea pierdere în derizoriul vremurilor şi al spaţiilor, coagulată în jurul unui biet domn Jderescu (Theo, mi-e dor să stăm la o bere - se-aude?!?). La aberaţiile sistemului juridico-legislativ din România actuală (Kafka şi-ar smulge tubul de oxigen a doua oară) n-a îndrăznit mai nimeni să se refere - până la Cornel, care-n Poliţist, adj. a construit o halucinantă radiografie a dezumanizării tont-matematice, cu cele mai curate, mai clare, mai simple procedee. Dacă nici ăsta nu-i cinema, atunci, "cu voia dumneavoastră, io mă-mpuşc" (Mareşal Romulus Strătulă, Pe-un picior de plai, Phil J. Collins).
Şi astfel, ajungem la esenţă.
Poziţia superlativă a lui Corneliu Porumboiu în filmul românesc se bazează, de bună seamă, pe doi piloni fundamentali: inteligenţa şi curajul (sau viceversa). În ambele filme, Cornel supralicitează nebuneşte (în primul: cu fixitatea talk-show-ului; în al doilea: cu propulsarea spre timp-real a momentelor pasive). Ambele reuşite se revendică de la calculele fastidioase, de o pedanterie extremă, ale creatorului: prin firea lui, Porumboiu nu-şi găseşte liniştea până nu-i totul în ordine - motivaţii, justificări, mizanscene, încadraturi, durate; obsedat de timpi (la vizionarea cu Poliţist, adj., îmi scoteam mobilul, exasperat, să-i cronometrez cadrele!!!), începe prin a şi-i socoti farmaceutic - dar, deloc rigid, sfârşeşte prin a şi-i definitiva, tot atât de precis, la montaj. Omul e o lecţie de cinema ambulatorie - păcat că papagalii de la U.N.A.T.C. i-au dat drumul după un an la catedră; îngăduitor, Cornel explică: "Nu-mi ajungea timpul..."; nemiloase, gurile rele forţează: "Nu-i mai suporta!"
Astfel stând lucrurile (şi nu numai astfel - dar, la fel ca şi acu' o săptămână la Nae, dacă nu mă opresc, iar nu mă mai opresc!), cutez a nădăjdui că, în Cornel, avem un vector impetuos cât se poate de cert al filmului românesc prezent şi viitor. De ce...? Din motivul atât de simplu pe care mi l-a bubuit, acum trei ani, prima impresie produsă de A fost sau n-a fost? - şi, în timp, cel puţin până acum, confirmată: faptul că Porumboiul Cornel este un cineast...
... inteligent!
Inspirat!
De bun-gust!
... Şi de bun-simţ!
14 septembrie, 2009, h. 20:30-21:23
Bucureşti, România