Feluri de a povesti
Ion Indolean: Dacă ne uităm la parcursul filmografiei tale, vedem o ambianţă între poveste şi felul de a povesti - deci, între istorie şi estetică. Această armonizare este raţională şi dezbătută, sau intuitivă?
Corneliu Porumboiu: Nu, mă gândesc la asta, pentru că, până la urmă, fiecare film e un soi de construct. Şi întotdeauna când fac un film e un soi de paradox pentru că vreau să fixez nişte lucruri. De obicei sunt inspirat din ce se întâmplă în jurul meu şi vreau să fixez nişte lucruri care se întâmplă în realitate, dar, pe de altă parte, îmi dau seama că prin ceea ce fac eu construiesc un anumit tip de discurs, care trebuie cumva conţinut şi în film.
I.I.: În registrul pe care îl alegi?
C.P.: Exact, exact.
I.I.: Continuând pe firul apei, te întreb dacă experienţa pe care ai acumulat-o îţi permite să te simţi conforabil în mai multe registre estetice?
C.P.: Într-un fel, cred că parcursul meu de până acum e într-o zonă şi tot timpul cred că am săpat, ca să zic aşa, într-o anumită direcţie. Poate în filmele viitoare o să contrazic puţin ceea ce am făcut până acum.
I.I.: Nu ştiu în ce măsură îţi plac catalogările, dar ţin să te întreb ce părere ai despre etichetarea ta ca adept al minimalismului, al minimului de resurse?
C.P.: Cred că e corectă; la un moment dat şi într-un fel, asta vine şi din mijloace, posibilităţi şi parcursul pe care l-am avut încă din şcoală. Pe de altă parte, cred că noi avem nişte căutări în zona asta, a marginalului şi îmi asum marginalul. Deseori, mi se pare ridicol că ne comparăm tot timpul cu americanii şi vrem să facem ca ei nişte lucruri, ceea ce e imposibil. Până la urmă, trăim într-o ţară care de-a lungul culturii ei a fost tot timpul cumva între. Dacă rădăcinile sunt în zona asta, şi căutările mele sunt legate de tipul ăsta de cultură şi de marginal.
I.I.: Faci o legătură directă faţă de căutările tale, în film, când indici tocmai proclamaţia de la Izlaz şi, cumva, schimbarea unei epoci în România?
C.P.: Bine, asta a fost o coincidenţă; chiar se petrecerea în Izlaz - după aceea, evident, istoria din spate. Dacă te gândeşti la istoria de atunci, care a schimbat fundamental România şi a pregătit ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul secolului XIX şi mai ales la începutul secolului XX. Dar, totul a plecat de la o coincidenţă.
I.I.: O coincidenţă fericită, cumva, şi pe linia ta de gândire.
Direcţii
I.I.: În prima parte a filmului, în cadrele de interior, surprinzi prin folosirea de plan-contraplan. În a doua parte a filmului, în cadrele de exterior, focalizezi uneori un singur plan din cadru. De ce aceste alegeri?
C.P.: Pentru că m-a interesat să am un tip de mişcare. Cineva vine cu o poveste la celălalt, îl influenţează pe celălalt. Şi mi s-a părut că alegerea asta de plan-contraplan îmi fluidiza tipul ăla de moment, care era legat de comoară. Apoi, există şi utilizarea planurilor detaliu, care iar vine dintr-o zonă de mişcare şi de lucru pe care îl fixez, dar pe de altă parte se transformă în altceva.
I.I.: Tot din punct de vedere tehnic, pentru mine filmul ăsta există mai puţin comic de limbaj decât în filmele tale anterioare - comicul acela hazliu. Acum, tu încerci să faci mai mult un comic mai metadiscursiv, un comic cinematografic. Am simţit diverse trimiteri, mici glumiţe hitchcockiene - cea cu deschiderea comorii în care, într-un prim pas, nu este nimic. Nişte ironii. Ai vrut ca, cu un subiect nou şi cumva cu o estetică nouă, să vii cu un alt tip de comic, sau e doar o presupoziţie greşită a mea?
C.P.: Eu am avut o problemă de ton, după scrierea scenariului şi când am început să fac castingul. Am zis, ce ton găsesc în actori, în jocul lor, şi cam ce echilibru pot să găsesc, pentru că îmi era teamă - personajele puteau să cadă în caricatură. Şi asta încă din casting, dialogurile erau spumoase, cumva, dar pe de altă parte am încercat să le recreez cu un soi de decalaj al personajelor. Şi am tot încercat şi sunt foarte mulţumit de ce a ieşit. Evident că m-a interesat în partea a doua acea căutare, să creez un tip de suspans. Şi în căutarea din curte, şi până vine poliţia, şi până la final, m-a interesat un tip de suspans, am vrut să mă joc cu clişeul - oricine s-ar aştepta că trebuia să moară cineva. Până la urmă, dintr-un anumit punct de vedere, are ceva de western, toată acea căutare din curte. Se duc unii să caute o comoară... Da, am avut referinţele astea şi m-am gândit la lucrurile astea când am făcut filmul.
I.I.: În Poliţist, adjectiv, filmezi un dicţionar şi un desen-schemă premergător arestului, în Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism, un film medical făcut în interiorul intestinului gros, în Comoara, ilustraţii din cartea Robin Hood şi schiţe tridimensionale realizate de detectorul de metale. Prin această tehnică, ai în vedere transformarea şi depozitarea realului în text sau imagine, în aşa fel încât să funcţioneze ca un răspuns la dilemele tale şi ale personajelor tale?
C.P.: În Comoara, vorbeam despre mişcarea pe care o aveam. Cartoanele sau inserturile astea le-am gândit într-o primă fază ca un soi de capitol şi ele dădeau şi o estetică şi un tip de imaginar. Ele se compun cumva pe tot traseului filmului - există un tip de evoluţie al lor, până la cadrul final, cel cu Soarele, pe care îl consider că face parte din familia asta, ca mişcare. L-am gândit ca un tip de transformare, ca un tip de televizor, la ce ai acces, la ce te influenţează, de fapt.
I.I.: Deci, cumva, cei care pun în comparaţie filmul tău cu un basm, nu greşesc. Sau, cu un fel de basm. Faptul că alegi nişte imagini din Robin Hood, foarte frumoase şi cumva detaşate de real, provenite dintr-un imaginar. Desene foarte puternice. Şi jocul de la final, cu copii - un fel de basm cotidian.
C.P.: M-a interesat aspectul ăsta al aventurii. Am vrut ca spectatorul, când vede filmul, să participe, să trăiască o aventură.
I.I.: Toma Cuzin spunea într-un interviu că ai ţinut să lucrezi şi cu familia lui; de asemenea, ai folosit istoria celorlalţi doi actori principali. Cum a fost să lucrezi cu istoriile acestea personale? În alte moduri, mai făcuseşi chestia asta, în A fost sau n-a fost?; şi la Metabolism, fiind autoreflexiv - sigur, şi la Al doilea joc, în care totul e mult mai clar, mai personal. Dar aici e şi mai clar, pentru că sunt istoriile personale ale mai multor oameni, nu numai a ta. Cum a fost?
C.P.: Cumva, am fost influenţat de asta, iar după scriitură evident că tu sintetizezi; de exemplu, cu Adrian a fost mai greu, mai delicat pentru el, pentru că erau multe lucruri personale. Dar, după scriitură s-a conturat un personaj care avea alte date şi la fel s-a întâmplat şi cu Cuzin. Încă din casting mi-am dat seama că biografia lui era importantă şi era singurul care în mod real ar fi plecat la acest drum. Restul erau foarte sceptici, aşa, chiar dacă încercau să joace tot lucrul ăsta. Şi după aceea, toată încărcătura şi tot trecutul lui - care e unul impresionant -, se simt la un moment dat.
I.I.: Deci, cumva, tu ai gândit un film şi apoi ai încercat să cauţi pionii potriviţi pentru a-l umple.
C.P.: De exemplu, personajul lui Costi, în scriitură, era mai moale. Tot timpul ai nevoie de actori, iar dacă ei îţi oferă ceva foarte bun, rescrii. Dacă îmi dă o nuanţă la care nu m-am gândit, rescriu.
I.I.: Deci, a fost cumva un consens.
C.P.: Exact. Întotdeauna e aşa. În prima etapă, e scrierea scenariului, care e cumva destul de abstractă la început. Apoi, te gândeşti la actori, rescrii părţi; adică, nu sunt ca nişte cutii separate, în aşa fel încât să spui: "Am făcut aia, am trecut la aia". Schimbi şi în timpul filmărilor. Iar eu sunt interesat să am actori şi îmi plac actorii care îţi dau ceva în plus şi nu se rezumă la un tip de execuţie.
Receptări
I.I.: Schimbând puţin subiectul, vreau să punem o problemă puţin mai delicată, anume critica de film din România. Simţi că eşti înţeles de critica de film din România în demersurile tale? Te interesează acest aspect?
C.P.: Evident că mă interesează şi critica, şi spectatorii, pentru că până la urmă filmul îl faci, îl comunici, şi fără asta nu ai mai face. Ai nevoie de feedback. Pe de altă parte, cred că în critică se întâmplă foarte multe lucruri care sunt foarte vii, iar pe de altă parte nu mai există spaţiul ăla... (Critica, n.a.) a scăzut din importanţă şi din expunere, dar acum e un val de tineri, ca tine sau ca în Bucureşti, cei de la Film Menu - e o critică din asta care creşte. Din păcate, cred că expunerea a scăzut foarte mult. Multe ziare nu mai au secţiune de cultură, iar acum zece ani aveau în redacţie doi-trei jurnalişti care scriau despre cultură şi erau specializaţi în anumite domenii.
I.I.: Apropo de critici de film, ce spui despre afirmaţia colegului meu, Lucian Maier, că - pentru spaţiul cultural românesc - "Corneliu Porumboiu oferă cele mai izbutite exerciţii cinematografice de auto-contemplare" (fragment din acest articol)?
C.P.: E foarte flatant.
I.I.: Pe de altă parte, te deranjează că unii critici te privesc drept un regizor plin de umor, pus pe farse şi, cumva, urmăresc filmele tale după principii cantitative - adică, cât umor e, cât de năstruşnic e umorul?
C.P.: Depinde foarte mult, pentru că mă interesează ce spun oamenii, în general, dar pe de altă parte dacă (un text, n.a.) nu e pertinent - şi de multe ori se întâmplă, mai ales la noi în ţară, să te trezeşti cu afirmaţii gratuite şi uneori chiar răutăcioase -, nu mă încarc foarte tare. Adică, sunt lucruri care contează, poate să fie o critică negativă, dar dacă e pertinentă dintr-un punct de vedere, să fie constructivă, poate să funcţioneze. Îţi dai seama, sunt la al cincilea film şi am citit destul de multe lucruri despre mine şi despre filmele mele, până acum... sunt destul de distanţat.
I.I.: Vorbim mult despre critici, dar vorbind despre publicul larg, ce aşteptări ai. Cum ai vrea să îţi privească filmul, că asta e important?
C.P.: Sincer, toate filmele mele - chiar şi Metabolism am crezut că e un film de public, într-un fel. Îmi doresc foarte mult şi chiar am nevoie de public în România. Pentru că, la un moment dat ai senzaţia că dacă faci şi nu ai public devine ceva în sine. Şi, acum, de exemplu, a fost premiera la Comora şi nu prea funcţionează în cinema-uri, şi peisajul ăsta e destul de trist, pentru că, până la urmă te hrăneşti din public şi din feedback-ul pe care ţi-l dă. Dar asta e situaţia.
I.I.: Apropo de public, de receptare, ai surprins cumva - pe mine, cel puţin - alegându-l pe fiul lui Toma Cuzin să fie pe posterul oficial. Alegerea asta a fost tocmai pentru a atrage mai mult public?
C.P.: Acolo am lucrat cu o agenţie şi mi-a propus foarte multe variante. Asta a venit de-a lungul timpului. Nu mi-au convenit celelalte şi cumva am ajuns la asta; nu am avut de la început un concept pentru trailer, cum promovăm filmul, ce afiş facem. Totul a fost de pe azi pe mâine. Fotografia pe care am folosit-o era o fotografie de making-of.