Camere separate şi suflete unite pentru totdeauna - Flashback

Să vezi pe o scenă românească patru protagonişti, actori şi dansatori, provenind din patru ţări diferite, este o bucurie în sine care vorbeşte mult despre evoluţia ideii de multiculturalitate. De data aceasta însă, bucuria este cu atât mai mare cu cât, la finalul spectacolului Flashback, nu poţi decât să constaţi că omogenitatea coregrafică şi desăvârşirea comunicării dintre artiştii de pe scenă anulează cu adevărat orice diferenţă lingvistică sau culturală. Senzaţia că dansatorii au găsit un limbaj comun îl însoţeşte pe spectator pe parcursul întregii ore în care se desfăşoară show-ul.

Conceptul coregrafic al acestui spectacol, producţie a movingtheatre.de, poartă semnătura lui Massimo Gerardi, artist care i-a reunit pe Lisa Gropp, singura prezenţă feminină de pe scenă, Nicolas Robillard (Thomas), Răzvan Mazilu (Leo) şi Luca Marchioro (naratorul).

Proiecţiile video, devenite de nelipsit în orice spectacol de dans contemporan care se respectă, reprezintă contribuţia Carolinei Kot, iar costumele, simple dar deloc neglijabile din punctul de vedere al semnificaţiilor, sunt rezultatul implicării dincolo de dans a singurului artist român din distribuţie. Spectacolul se bucură şi de colaborarea artistică a lui Emanuele Soavi.

Aşa cum se înţelege chiar din titlu, tehnica principală pe care se bazează arhitectura spectacolului este flashback-ul, procedeu devenit o adevărată amprentă a multor producţii artistice moderne, de la filme până la romane. Riscul care apare odată cu valorificarea din ce în ce mai frecventă a unui astfel de concept este, desigur, clişeizarea. Din fericire, talentul lui Massimo Gerardi menţine spectacolul departe de aşa ceva şi convinge de faptul că nu aplică această formulă doar pentru a se înscrie într-un anumit trend, ci pentru a conferi procesului dramatic al piesei tonalităţi mai intense.

Flashback este un omagiu adus nu numai artei coregrafice, ci şi unui autor încă insuficient explorat - Pier Vittorio Tondelli, autor italian postmodern şi decedat după ce a terminat, în 1989, romanul Camere separate. Romanul este considerat, în general, opera sa cea mai împlinită. Un homosexual ce a creat personaje homosexuale, Tondelli nu a primit în timpul vieţii recunoaşterea pe care literatura sa inovatoare o merita. Aşadar, nu cred că exagerez dacă spun că punerea în scenă, deşi nu în totalitate fidelă operei epice, constituie şi un gest recuperator care aduce în atenţia spectatorilor de peste tot un autor încă neapreciat aşa cum ar merita.

Spectacolul se deschide chiar prin tehnica flashback, sugerată nu numai de intervenţiile actorului-narator, ci şi de un important element din decor - perdeaua. Aceasta trasează limita dintre spaţii şi timp(i), dar şi limitele tragice care conturează în firul narativ imposibilitatea unei uniuni finale şi invincibile dintre personaje.

Spectatorii sunt invitaţi într-un "zbor" de către povestitor, zbor în care sunt permanent însoţiţi chiar de către protagonişti, şi avertizaţi să îşi pună centurile de siguranţă.

Este, într-adevăr, nevoie de centuri de siguranţă pentru a rezista aerului tare în care te poartă Flashback - dacă nu poţi empatiza până la cea mai subtilă emoţie cu aceste personaje ciudate şi confuze, zborul nu va avea niciun farmec, iar decolarea va rămâne fără efect.

Suntem anunţaţi de la începutul întâlnirii cu Leo că el suferă din cauza absenţei lui Thomas. Deşi acesta din urmă a murit, el continuă să trăiască prin amintirile personajului italian, care îşi hrăneşte existenţa cu flashbackuri menite să reconstruiască mozaicul erotic şi afectiv ce părea să îi dea sens pentru o perioadă.

Asistăm apoi la un moment în care moartea lui Thomas este prefigurată prin boală, fiind asistat de mama sa (interpretată de Lisa Gropp, care o joacă şi pe iubita lui Thomas). Pernele albe în stil minimalist, care înseamnă în fiecare secvenţă coregrafică altceva, sunt transformate aici într-un pat al suferinţei.

Tot prin analepsis, spectatorul devine un martor treptat al diferitelor grade prin care trece relaţia celor doi (sau trei...). Atmosfera anilor '80 este punctată printr-o punere în scenă care aminteşte mai mult de un cabaret senzual şi glamour decât de o discotecă specifică timpului, dar momentul rămâne totuşi expresiv datorită capacităţii de sugestie. Aici se interferează toate personajele din naraţiune şi niciun conflict nu pare să se ivească. Jocurile erotice mai degrabă pur carnale anticipează totuşi momentele pline de strălucire (o strălucire întunecată însă, ca nişte "umbre de lumină", ca să mă refer la un alt spectacol al lui Răzvan Mazilu) care dau identitate celei mai puternice poveşti de dragoste din poveste - aceea dintre Leo şi Thomas.

Dansatorii principali exprimă această relaţie de iubire când prin mişcări pline de graţie, când prin construcţii motrice pline de brutalitatea unor feline avide de erotism, dar flexibilitatea este permanent prezentă. Naturaleţea cu care fiecare interpret îşi joacă până la capăt rolul nu poate decât să demonstreze că regizorul şi-a pus excelent în valoare toţi dansatorii.

Leo şi Thomas au câteva duete de excepţie, mereu exacerbate printr-un limbaj corporal plin de mister. Jocurile senzuale şi tandre ale celor doi, căutările reciproce şi intensitatea respiraţiei care te face să ai senzaţia că e chiar respiraţia ta, construiesc o lume homoerotică restrânsă şi imposibil de accesat până la capăt de spectatori, indiferent de gradul lor de deschidere. Iar această constatare nu este decât în avantajul întregii compoziţii coregrafice, pentru că astfel de momente de iluminaţie au atingerea perfecţiunii: ele nu spun totul, ci sugerează totul cu o subtilitate rafinată şi aproape mistică.

Tandreţea, pasiunea, abandonul, dar şi violenţa (sadismul fizic, dar nu numai, e conturat prin funia în care Leo este la un moment dat înfăşurat) şi furia sunt elementele care construiesc această relaţie atipică. Acestea sunt şi episoadele în care Răzvan Mazilu şi Nicolas Robillard pur şi simplu excelează, dând măsura sensibilităţii şi fragilităţii lor, atât de pătrunzător exploatate de Gerardi.

Lisa Gropp interpretează o femeie al cărei rol pare a fi acela de a încurca. Mireasă tragică şi nedorită pe deplin de iubitul invertit, ea se bagă singură în seamă şi încearcă mereu să îşi apere teritoriul erotic pe care îl simte (şi este) mereu în primejdie din cauza lui Leo.

Ea este foarte convingătoare în această postură dramatică, mai ales dacă spectatorul este o femeie, şi dacă restul personajelor ar fi fost doar cu puţin mai neimplicate, privitorul ar fi putut cade pe deplin în capcana de a-şi muta întregul centru empatic numai asupra ei. Dar asta este imposibil, pentru că toate personajele au o doză de tragism care le face permanent empatice. Toată lumea suferă şi suferinţa de orice fel nu poate lăsa pe nimeni indiferent, mai ales când ea este atât de spectaculos trasată prin dans.

Nu poţi să nu empatizezi cu cei doi bărbaţi respinşi de societate şi de cutumele religioase tradiţionale, dar nu poţi nici să rămâi indiferent la strigătele psihotice şi disperate ale femeii neiubite pe deplin şi care îşi urlă nevoia de afecţiune purtând un zadarnic voal nupţial şi un buchet de flori atât de constrastant cu agonia ei interioară.

Lisa Gropp farmecă prin hotărârea cu care îşi articulează personajul; are un binevenit grad de duritate ce aminteşte parcă de femeile atât de dureros rănite în orgoliu din spectacolele regretatei Pina Bausch.

Momentul cel mai emoţionant din spectacol este, probabil, acela în care ea şi Leo, până atunci aflaţi într-un conflict deschis din cauza revendicării afecţiunii lui Thomas, trăiesc cu intensitate profundă şocul dispariţiei lui. Poate tot aceasta este şi secvenţa despre care se poate afirma cu siguranţă că pune cel mai bine în valoare muzica din fundal.

Imaginaţi-vă o femeie şi un bărbat, amândoi superbi, îndoliaţi după o dragoste comună, având în fundal Jesus' Love Never Failed Me Yet a lui Gavin Bryars. Mesajul consolator al piesei contrastează totuşi atât de ironic şi de tragic cu ceea ce trăiesc personajele sfâşiate de singurătate, ceea ce face ca impactul secvenţei să fie cu atât mai mare.

Dar această scenă are, întrucâtva, şi un rol reparator. Dacă până atunci iubirea dintre Leo şi Thomas s-a împiedicat fie de prezenţe exterioare, fie de respingerea unei societăţi stupid de conservatoare (cartea accentuează mai mult acest aspect, însă privitorul atent poate prinde sugestia cu oarecare uşurinţă chiar din spectacol), acum cerurile par să arunce o uşoară urmă de lumină asupra acestor damnés. Un Dumnezeu al celor neînţeleşi şi neiubiţi Îşi aruncă îmbrăţişarea plină de alinare asupra acestor fii nedoriţi într-o lume "normală".

Totuşi, finalul spectacolului nu este aici. Prin flashback ne întoarcem la un moment-cheie, în care Thomas citeşte cu forţă, dar nu cu patetism, scrisoarea în care Leo îl anunţă că a hotărât ca ei doi să se despartă. În spatele lui, fostul său partener îşi angrenează corpul şi chipul într-un mecanism al unei respingeri care se simte (voit) falsă. Amândoi transmit, dincolo de mişcare şi cuvânt, ideea că îşi rămân pentru eternitate iubiţi.

Într-un astfel de context, poate că cel mai tragic personaj rămâne tot ea, care rămâne cumva în afara oricărei speranţe din această viaţă sau cea viitoare. Ea este singura căreia nu i se garantează măcar o fărâmă de iubire, pentru că ea e cea care a fost întotdeauna în plus.

Decorurile minimaliste accentuează puterea de sugestie a conceptului coregrafic. Pe scenă nu sunt prezente decât acele obiecte care au într-adevăr o semnificaţie, iar ideea cu pernele în stil minimalist care închipuie diverse idei, de la cruci până la pat de suferinţă sau instrumente ale furiei, este remarcabilă. Costumele se bazează pe dihotomia cromatică alb-negru, iar culorile ţin pasul cu ritmul stărilor sufleteşti ale personajelor.

Prin crearea unei contemporaneităţi coregrafice deloc agresive sau ostentativ propagandiste, Flashback este o lecţie de minimalism exemplar, în care apare numai cine, cât şi cum trebuie, dar este şi o poveste despre sensibilitate, care sper să fie receptată aşa cum trebuie şi de publicul autohton.

Construit cu totală dedicare din partea tuturor celor de pe scenă şi, evident, şi a celor din spatele ei, Flashback este, de fapt, un flashforward, un superb salt în tragica frumuseţe a iubirii dansate.