Aşa cum promisesem în articolul de acum două săptămîni (fără să fiu, totuşi, absolut convinsă că îmi voi ţine promisiunea), revin asupra Galei Tînărului Actor "Hop", care a avut loc, la început de septembrie 2009, la Mangalia. Revin din mai multe motive. În primul rînd, pentru că, aşa cum observam în precedenta relatare, întrecerea proaspeţilor artişti ai scenei a scos la iveală cîteva lucruri semnificative, cum se spune, privitoare la teatrul românesc în general, fie el tînăr sau bătrîn. În al doilea rînd, pentru că sezonul teatral, aflat la numai prima sută de metri (nu de zile) de la deschidere, nu oferă deocamdată material suficient pentru consideraţii mai ample despre fizionomia a ceea ce ne amăgim că poate fi cuprins în trei cuvinte - teatrul românesc contemporan -, pe cînd realitatea tot mai fragmentată a vieţii curente de spectacol ar avea nevoie de zeci de pagini spre a fi nu analizată, ci, măcar, descrisă. În al treilea rînd, pentru că excepţionalul Festival Internaţional "George Enescu", încă în desfăşurare (cu ediţia cea mai bună, atît cît pot eu aprecia, din ultimii douăzeci de ani şi mai bine), face ca isprăvile scenei naţionale să pară, prin comparaţie, mediocre şi neinteresante. Şi nu întotdeauna doar prin comparaţie...
Gala mangaliotă din acest an a adus în concurs, la secţiunea "Individual", tineri actori (unii, angajaţi în teatre, majoritatea, încă în căutare de plasament) vizibil superiori, în ansamblu şi ca medie generală, colegilor lor de pînă acum. Această constatare (ce mi-a permis să închei pe ton foarte optimist comentariul pomenit) se referă însă cu deosebire la partea feminină a competiţiei - nu pot să zic jumătatea feminină întrucît, ca de obicei, fetele au fost mai multe decît băieţii. Actriţele care au concurat la actuala ediţie s-au dovedit a fi temeinic pregătite, dornice (şi, îndeobşte, capabile) să se pună în valoare nu ca foste studente sîrguincioase, ci - aşa cum gala urmăreşte, de fapt - ca personalităţi artistice formate, complete şi complexe, aşadar tentante, din punct de vedere profesional (şi numai profesional, desigur...), pentru directorii de teatru veniţi la Mangalia, în principiu, la vînătoare de talente. Nu doar premiantele Ágnes Benedek, Eliza Ţuţurman şi Valentina Zaharia (plus laureata "cu grup" Oana Porav-Hodade), ci şi Irina Ivan, preferata publicului (care şi-a desemnat prin vot scris opţiunea), Gabriella Mezei (cea de-a doua concurentă provenită din zona teatrului de expresie maghiară) sau Olimpia Luca s-au impus atenţiei prin inteligenţă scenică, control atent asupra mijloacelor de expresie şi farmec.
În ceea ce-i priveşte pe tinerii actori, situaţia este mult mai puţin entuziasmantă; în afară de "exclusul" (din cauza depăşirii duble a timpului de concurs) Lari Cosmin Giorgescu, care a vădit profunzime, subtilitate şi un net progres faţă de "prestaţia" de anul trecut şi care posedă, pe deasupra, o carismă ce-l va duce, să sperăm, mai departe de micul ecran al marilor compromisuri, nici unul dintre concurenţi nu s-a detaşat în posibil cîştigător, inclusiv cîştigătorul in extremis Marian Adochiţei, cu o "ofertă", după părerea mea, discutabilă ca gust. În mod alarmant pentru viitor, scena galei a reflectat aici, în mic, seceta de interpreţi masculini de pe scenele mari, secetă binecunoscută regizorilor, obligaţi să recurgă la felurite expediente atunci cînd întocmesc o distribuţie pentru rolurile "solide" (adică nu de băieţandri, şi nici de străbunici) care - ce să-i faci? - abundă în dramaturgia universală. Şi, pentru că tot am vorbit despre vînătoarea de talente, probabil că, peste nu foarte mult timp, directorii de teatru vor trebui să pornească (aşa cum, de altfel, se proceda pe vremuri, hăt, în secolul XX) prin fabricile, uzinele, ogoarele şi mai cu seamă buticurile patriei, spre a găsi bărbaţi tineri şi arătoşi sau, măcar, expresivi, pe care să-i momească spre scenă cu promisiunea gloriei. Alte promisiuni (bugetare, cel puţin) mă tem că nu vor putea face.
Un alt subiect de meditaţie a oferit gala celor ce cred că învăţămîntul teatral românesc are probleme (sînt şi eu unul dintre aceştia). De astă dată, problemele au părut să se circumscrie oarecum geografiei. Pe scurt, dacă "dascălii" de actorie de la Bucureşti (în special de la UNATC, dar nu numai), de la secţia maghiară a universităţii din Cluj şi, între anumite limite, de la universitatea din Iaşi s-au arătat, prin "produsele" lor, într-o lumină preponderent favorabilă, şcoala românească de teatru de la Cluj a iscat, din această perspectivă, uimire - cînd nu, de-a dreptul, groază. Toţi cei trei concurenţi proveniţi de-acolo - şi care, printr-o nefericită vrere a sorţilor, au intrat în concurs în aceeaşi zi, unul după altul - s-au prezentat cam la fel: exces de "trăire" şi de "implicare", mergînd pînă la grotesc, exagerări "expresioniste" dizgraţioase, recurs la recuzită "şocantă". A fi bun actor nu înseamnă a te izbi cu capul de pereţi şi a te tăvăli pe jos în răcnete - iată o minimă înţelepciune de profil, care nu a ajuns, pare-se (nu în limba română, oricum), pe meleagurile "mai" occidentale ale ţării. În sfîrşit, ţinuta mediocră a secţiunii "Grup" (poveste devenită endemică, de-acum) ridică atît problema antrenamentului studenţilor pentru o profesie ce reclamă, totuşi, numai rareori expunerea singulară, cît şi problema selecţiei "punctuale" a contribuţiilor care urmează să intre în competiţie. O soluţie posibilă (tot "punctuală" şi ea, însă) ar fi ca regulamentul competiţiei să impună prezentarea unor spectacole noi, create special, interzicîndu-se, în schimb, faimoasele "examene de an" reciclate pentru folosinţă mangaliotă.
După cum se vede, Gala "Hop" a suscitat şi anul acesta o serie de discuţii, la masa rotundă ori în cercuri mai mult sau mai puţin vicioase. Discuţiile înseamnă însă că evenimentul suscită interes. Numai de bine ştim cu toţii despre cine se vorbeşte.