Prezentat în deschiderea Festivalului Filmului European (de la cinematograful “Studio”), filmul lui Dinu Tănase se constituie într-o revenire “după douăzeci de ani” la statutul de autor de film de ficţiune, statut ce i-a adus satisfacţii datorită unor titluri azi mai puţin cunoscute de publicul tânăr: Doctorul Poenaru, Mijlocaş la deschidere, Concert din muzică de Bach şi, mai ales, La capătul liniei. Aceste filme au configurat un autor stăpân pe mijloacele profesiunii, care a îmbrăţişat-o după aproape un deceniu cât a fost director de imagine (colaborator sau asistent) la filme de referinţă precum Reconstituirea, Prea mic pentru un război atât de mare, Apa ca un bivol negru, Dincolo de nisipuri, Prin cenuşa imperiului sau Rosenemil.
Scenariul lui Radu F. Alexandru (la care a colaborat şi regizorul) propune o poveste de dragoste, care din “unică” (Alexandra - Maia Morgenstern şi Mircea - Horaţiu Mălăele) ajunge prin “Forţa Destinului” triplă (Corina - Andreea Bibiri - Mircea şi apoi Corina - Bogdan, jucat de Mihai Călin). Naveta cineastului între palierele temporale ne trimite de la relaţia specială a unei profesoare universitare, Alexandra, cu o studentă preferată, Corina, la rândul ei victima iubirii pentru soţul primeia. Un accident de maşină pune capăt vieţii lui Mircea (Horaţiu Mălăele, bărbatul ce-şi trăieşte criza vârstei într-o pasiune vinovată). Vinovat de accidentul de maşină este tatăl procurorului Bogdan, care este la rându-i îndrăgostit de Corina, sentiment care va duce la o căsătorie extrem de efemeră.
Finalul, destul de abrupt, dar lipsit de suspans, pune capăt unui film care doreşte să pună accentele pe omnipotenţa destinului, pe suspansul unei răzbunări îndelung meditate, rod al unei metamorfoze, de altfel fireşti (transformarea dragostei în ură aici admirabil jucată de Maia Morgenstern). Dinu Tănase se dovedeşte şi aici un virtuos al îndrumării actorilor, sub bagheta sa Maia Morgenstern exprimând toate fazele unei dramatice prăbuşiri interioare, atunci când echilibrul este rupt şi primul imperativ al acţiunii îl reprezintă revenirea la un trecut marcat de normalitate.
Şi Horaţiu Mălăele se dovedeşte acelaşi inspirat interpret al unor sentimente-limită, prezenţele sale pe înregistrările video (din film) fiind accentuate de sinceritatea cu care actorul traduce deruta în faţa unei întâmplări banale cu consecinţe tragice sau nevoia de certitudini într-un univers aparent dominat de bunăstare la toate nivelurile. O imagine bună a operatorului Mihai Tănase (aflat la al doilea film), ambianţe plastice în limitele firescului aşază filmul lui Dinu Tănase în categoria unui produs mediu, în care, e drept, nu aflăm durităţile de limbaj sau încrâncenările unor obsesii total revărsate pe ecrane, dar care propune drame umane a căror rezolvare lasă în plan epic destul de dorit. Este posibil ca filmul să aibă mai mult succes la un anume tip de festivaluri internaţionale mai puţin ancorate politic, decât ultimul Cannes. Performanţele actorilor şi destule secvenţe inspirat gândite ar putea aduce stimabile recunoaşteri în privinţa analizei psihologice a universului feminin, cu toate “meandrele” lui.