m-am întors aseară (ziua în care era ziua ta) de la Cluj obosit-frînt... Cred că a fost blestemul lui Nicolaescu că am urcat pe scenă să susţin Proclamaţia, cert este că avionul pe care trebuia să-l iau de la Madrid - pentru un zbor de o oră - a avut o întîrziere de aproape 2! Dacă pe lîngă asta mai pun cele 4 "petrecute" la Barrajas (aeroportul madrilen) între cursa de Cluj şi aia de Lisabona (Dana Boghean, care mi-a aranjat voiajul, se temea că n-o să prind avionul de Lisabona, aşa că mi-a făcut o legătură mai "lejeră") rezultă că am făcut de 2 ori mai mult de la Madrid la Lisabona decît de la Cluj la Madrid!! Barrajas e un aeroport chiar mişto (din pdv arhitectural, seamănă puţin cu "Marco Polo" de la Veneţia - în muuult mai mare), mi-am "însuşit" şi părerile lui Alain de Botton din dvd-ul The Art of Travel (pe care mi l-ai făcut cadou la plecarea din Bucureşti), dar, oricît mi-aş spune că un aeroport e un spaţiu interesant, că poţi găsi "food for thought" în furnicarul uman & în fizionomiile aferente & aferate, pentru mine e tot aşa cum zice de Botton că nu e bine să fie: adică, un loc de trecere - interval între destinaţii. (Btw, în spaniolă destinaţie se zice "destino", lol.)
Ce mă bucur e că am apucat, în ultima zi a TIFF-ului (duminică), să-mi fac plimbarea "rituală" prin Grădina Botanică... Nu cred că ai fost, nu e genul tău; dar soarele ăla a venit, pentru mine, la fix ca să-mi pot bifa unul dintre locurile preferate din Cluj. Am stat la soare, pe o bancă, şi m-am visat la Lisabona. Vis împlinit: chiar sînt la Lisabona!;)
Ultimul film pe care l-am văzut la TIFF a fost Nimfa lui Pen-ek Ratanaruang (din secţiunea "umbre"). Nu-mi pare rău că l-am văzut, deşi e la mile distanţă de superbul Last Life in the Universe - văzut tot la TIFF acum nişte ani. Apoi m-am dus să mă mai văd cu diverşi prieteni (Ana, Adela, Corina, Dana, Mihai...) la ieşirea de la Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu - lumea de la "Republica" părea că nu se mai opreşte din ieşit, parcă fuseseră la un congres! Am aflat apoi că Irina Nistor scrisese - încă de la Cannes - despre filmul lui Ujică, oarecum desfiinţîndu-l. Dincolo de greşeala curentă - aceea de a lua drept "documentar" un eseu, un fel de "roman filozofic în imagini" -, ce m-a amuzat a fost sentinţa că Ceauşescu "n-ar fi putut", că "nu e coerent cu ideea" să-şi viseze o autobiografie în care Elena avea nu-ştiu-ce papuci, iar el trişa la volei... deci LOL. Păi, eu zic că taman astea sînt lucrurile pe care el ar fi putut să şi le amintească, şi nu noi! Elementar, dragă Margareta.
Eu însă (ca să-i fac un reproş, totuşi, lui Chirilov) n-aş fi pus filmul lui Ujică în ultima zi, ci undeva mai în primele zile, cînd lumea e încă "fresh", nu obosită moartă după un maraton cinematografic... Aş fi pus în închidere minunatul Baaria, care ar fi făcut un pandant perfect cu irezistibilul Soul Kitchen din deschidere. Dar na, nu e cazul să "scuipăm în supă", cum zic francezii: a fost un festin pe săturate şi cu de toate - fineţuri pentru gurmeţi alături de fast-fooduri pentru toată lumea. (Şi) din acest pdv, Clujul e ca (şi) Cannes-ul: nu doar că nu flămînzeşti, dar îţi vine greu să alegi.
Pentru mine, experienţa care m-a marcat - la această a 9-a ediţie - a fost revederea Metropolis-ului cu acompaniament electro live... Ştiu că unora, mai "canonici", nu le-a plăcut combinaţia, ar fi preferat ceva "cu orchestră" (ca la 1900), dar eu am zis şi susţin că, pentru un "SF" făcut în 1927, muzica asta (din 2010) este perfectă: e ca şi cum imaginile de-acum 83 de ani ar fi aşteptat soundurile trance-hipnotice de acum! Nu cred că voi uita prea curînd această experienţă.
Apoi, desigur, a fost "experienţa Aurora" - probabil, filmul cel mai aşteptat de la TIFF9. Un experiment radical, for the (happy?) few, care mie mi s-a părut (şi iar mă repet) un film foarte comic (am identificat şi un "moment Tati" - atunci cînd Viorel intră, seara, în blocul din Rosetti cu valizele, vine prietenul maică-sii şi vrea să-l ajute, iar el nu vrea, totul filmat de la acea distanţă perfectă care transformă scena anodină într-una burlescă). Ce mi se pare şi mai comic, însă, este că lumea - fiind vorba de "un film de trei ore", în plus "un film de Cristi Puiu", "anatomia unui criminal în serie" blabla - l-a luat drept un fel de Falling Down dostoievskian, ceva încruntat-ermetic, "plin de sensuri absconse" ş.a.m.d. (Asta-mi aminteşte de bunele vremuri de odinioară, cînd - via Tarkovski - un cinefil care se respecta nu considera un film ca fiind bun decît dacă "avea simboluri"! Dacă "n-avea simboluri" - pe care, evident, să-şi pună mintea să le "interpreteze" -, filmul nu era bun...) Acuma, eu nu zic că nu poţi - sau nu trebuie - să citeşti ce "simboluri / sensuri" vrei în Aurora (pe mine m-ar tenta să urmăresc "fetişismul hainelor" de pildă, anunţat încă din deschidere de poanta cu Scufiţa roşie - scena din magazinul de ţoale "de firmă" e genială!), e o "operă deschisă" (începînd cu ambiguitatea titlului), un fel de "nou roman" în imagini (îngheţat de) perfecte; dar - la prima vedere - este neînchipuit de amuzant şi de (eh, uite un cuvînt care o să-l sece pe Puiu!) entertaining! Recunosc că nu m-am plictisit o secundă, tot ce se vede acolo este de un voyeurism extrem, dacă-ţi place cinemaul, n-are cum să nu te pasioneze. În acelaşi timp, însă, nu m-a atins cum a făcut-o Moartea domnului Lăzărescu; e - la fel ca şi Poliţist, adj. al "vărului Cornel" - un film de o radicalitate necesară, aproape kamikaze, singura mea temere fiind că, după ce urmăreşti atît de obsesional-compulsiv un personaj obsesional-compulsiv (pe care-l mai şi joci, că altfel (chiar!) nu se putea) pînă în pînzele albe (sau roşii, sau mov - precum căciuliţele;P) şi-l duci pînă dă cu capul de zid, where do you go from there?? Mi se pare că asta a făcut Puiu: a testat limitele - ale poveştii ăsteia, ale behaviour-ului aberant aferent, ale publicului, ale cinemaului; dar la capătul drumului, zidul e o oglindă, iar în oglindă se vede numai Cristi Puiu. Lăzărescu era despre oricare dintre noi, when the day comes; Aurora e despre Cristi Puiu - o punere în act / în scenă a unei "terapii negative"...
Cu drag,
Leo
PS1: Cel mai rău îmi pare că am ratat Café Noir, dar chiar nu se (mai) putea... Pentru că sînt convins că nu e ce a văzut amicul nostru Lucian Maier în el, ci ce a văzut prietena mea Dana Enulescu;P
PS2: Îmi mai pare rău că ultimul Dagur Kari (The Good Heart) nu a fost luat drept ceea ce se vroia (= o variaţiune updatată la Frank Capra, cu toate clişeele asumate şi "la vedere"), ci drept un... Seven Pounds "ratat"! (Dar) întrebare: poate fi ceva mai ratat decît Seven Pounds!?
PS3: Şi-mi pare rău că n-ai văzut (nici tu, nici Marius Chivu, Matei Florian...) Hiroshima, sînt aproape convins că am fi făcut un (mic) club al celor cărora ne-a plăcut zen-comedia "mută" a lui Pablo Stoll:)
