Ultimele zile - TIFF, 2010

Mi-am pierdut ordinea de scris în ziua a şaptea a TIFF-ului. Am oprit jurnalul odată cu vizionarea Aurorei, care a fost atît de bun, încît nu l-am putut amîna pînă după festival. Aşa că am lăsat celelalte proiecţii pentru ceva timp liber ca să pot scrie despre el. Vineri după-masă mi-am cunoscut colegii de juriu de la Shadows Shorts, am fost la proiecţiile de gală ale competiţiei de scurtmetraje, petrecerea Kodak apoi, sîmbătă dimineaţă Café Noir, un film de peste trei ore, apoi o nouă întîlnire cu Michelle şi Simon, colegii de juriu, ceremonia de închidere şi, normal, o altă petrecere. Mai e o oră pînă să înceapă proiecţia din închiderea TIFF, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, să văd ce apuc să enumăr în timpul acesta. Că apoi plec direct spre Retezat, pentru un proiect legat de şcoală.

Ultimul film din competiţia de lungmetraj prezentat la TIFF, joi seară după Aurora, a fost un proiect olandez, Last Conversation. Un film foarte promiţător ca punct de plecare, ca idee de realizare: o femeie merge cu maşina între două localităţi, e filmată cu douăzeci şi cinci de camere montate în şi pe maşină şi discută cu prietenul ei despre relaţia lor care-i pe ducă. Din păcate, pentru a susţine un concept atît de pretenţios, autorul trebuia să vină cu o poveste interesantă, la fel de provocatoare în conţinutul său precum în prezentarea sa. Din păcate nimic de genul asta. Povestea era plină de elemente comune, situaţii văzute şi răzvăzute, pe care forma - oricît de provocatoare ar fi fost - nu le putea salva. De aceea, Marele Premiu al Juriului mi se pare cam mult pentru un proiect cum e Last Conversation. Eu aş fi acordat Premiul de regie filmului R şi Marele Premiu l-aş fi dat filmului Nothing Personal. Trofeul Transilvania l-aş fi dat tot Anochei Suwichakornpong, aici n-am nicio obiecţie.

Shukar Collective Project, de Matei Alexandru Mocanu, povestea unui proiect muzical deosebit. Filmul, însă, îşi consumă resursele în nici jumătate de ceas. Vedem ce înseamnă muzica Shukar Collective, deja cunoaştem istoria lor, cum s-a născut proiectul, vedem şi cum înregistrează, şi cît de talentaţi sînt membrii rromi ai grupului. După jumătate de oră povestea mi-a dat senzaţia de repetiţie. Asta e o problemă pe care o generează recurenţa estetică, folosirea aceloraşi efecte de filmare, eterna reîntoarcere a aceluiaşi efect, pe o poveste care nu mai acumulează nimic spectaculos din punct de vedere al informaţiei muzicale sau a experienţei de viaţă a artiştilor. Chiar dacă vedem fapte noi - certurile dintre membrii rromi -, ele nu mai cresc drept vertebre sănătoase ale proiectului. Fiindcă rîca şi acuzele de neştiinţă pe care le aduc membrii formaţiei unii altora vin pe un teritoriu ştiut - al certurilor dintre rromi - aşa că mai degrabă asişti la ceva circ de stradă, neconvingător.

Café Noir, mult lăudat, e un film pretenţios, care vrea să recupereze mai toată cultura înaltă a părţii secunde a secolului XIX şi a secolului XX: de la Cehov şi Dostoievski, pînă la Jacques Lacan. Se vede neîncetat că autorul vine din lumea literelor şi că nu gândeşte lumea poveştii sale din perspectiva cinematografiei, ci din cea a teatrului. În felul acesta filmul se artificializează ca discurs. Exagerînd puţin, aş putea spune că acest film e o telenovelă pentru intelectualii care se lasă emoţionaţi de simboluri, de inteligenţa vizibilă pe chipul personajelor prezente pe ecran şi de profunzimea pe care pelicula caută să o etaleze adesea. Filmul are şi părţile lui bune. Două plimbări de vreo zece minute, cu maşina, în partea veche şi în partea nouă a oraşului, superbe travlinguri laterale. Unele secvenţe de familie, cu certuri, reproşuri, violenţă. Totuşi, Café Noir e un proiect care nu se leagă prea bine între toate citatele pe care le dă, în încercările autorului de a găsi o nouă poezie a imaginii artistice, în legătura acestora cu subiectele aduse de autor din literatură.

În competiţia Shadows au fost patru scurtmetraje care ne-au plăcut, mie şi colegilor de juriu. Un film islandez, Doloeur despre o familie cu cinci membri, care mor pe rînd în vreo cinci ore într-o dimineaţă. Discută problema responsabilităţii părinţilor faţă de copii. Familia trăieşte într-o zonă montană superbă, pe la finele secolului XIX. Într-o dimineaţă, tatăl îi cheamă pe copiii săi mai mari, doi băieţi de vreo opt şi cinci ani, să îl ajute să sacrifice porcul. A doua zi, după un joc stupid pe care cel mic îl pierde, fratele cel mare îl pedepseşte pe cel mic să facă pe porcul, îl mînă în staul şi îl înjunghie. Asta declanşează o suită de întîmplări nefericite în urma cărora moartea termină întreaga familie.

Altul a fost Precut Girl, un film francez despre o fată care se tot sinucidea, însă nu putea să moară de tot. A doua zi se trezea la groapa de gunoi, învelită în celofane. Găseşte o mare desfătare în moarte, aşa că tot încearcă să moară din ce în ce mai interesant. Filmul îşi pierde din prospeţime treptat, e o idee interesantă, însă nu poate fi repetată moartea la nesfîrşit fără să plictisească.

Dusk e un proiect excelent al olandezului Erwin Olaf. Un film despre conţinut, o poveste în care o mamă de culoare şi cei doi copii ai săi, unul bebeluş şi unul de vreo opt ani, trăiesc într-o casă somptuoasă acum vreo sută şi ceva de ani. Mobila casei e neagră şi e încărcată cu motive gotice, e şi o figură demonică sculptată în lemn, tablouri cu rame în ton cu restul mobilei. Filmarea lui Olaf îţi dă senzaţia că mobila şi oamenii fac un corp comun, că toate sînt legate, că mobila curge din trupul oamenilor şi că întreaga casă e un organism viu, care pulsează la unison.

Les Bessonnes del carrer de Ponent e o animaţie cu figurine. Un film cu o poveste captivantă, a două bătrîne care au o măcelărie de copii, pe care-i răpesc, îi căsăpesc şi îi vînd pentru gătit. Un film la care autorii, Marc Riba şi Anna Solanas, au depus o muncă deosebită, şase luni la construcţia decorurilor, trei luni la filmări. Filmul arată foarte bine, uman şi cald, o reală bucurie filmică. Acesta a primit premiul secţiunii competiţionale de scurtmetraj.

See you next time!