Programul acestui concert a mai cuprins cele Cinci piese pentru orchestră «Ma mère l'Oye» (Mama mea Gâsca) de Maurice Ravel şi Concertul nr. 20 pentru pian şi orchestră în re minor, KV. 466, solist Dan Grigore.
O sală arhiplină, un public elegant (ţinută obligatorie), pahare cu şampanie în foaier, expoziţie de fotografii, bodyguarzi la datorie, un discurs plin de umor al domnului Serge Ioan Celibidache - distinsul fiu al maestrului aniversat, reflectoare suplimentare aţintite către scenă, flori, surâsuri de bucurie pe feţele melomanilor - toate arătau că se petrece ceva unic. Dar mai presus de toate era percepţia diademei de minuni sonore de pe podium, unde erau incrustate preţioase personalităţi: solist, dirijor şi interpreţi. După spusele lui Serge Ioan, spiritul tatălui său, de undeva din Cer, vedea şi auzea totul.
Da, Sergiu Celibidache reuşea acum, aici la Bucureşti să ne cheme la muzică, aşa cum ştia doar el să o facă! Spun acestea, deoarece în anul 1978, la repetiţiile şi concertele pregătite şi dirijate de maestrul mult îndrăgit, mergeam atras ca de un magnet spiritual irezistibil. Sorbeam fiecare observaţie, exemplificare ori gest dirijoral. Mă convingea, aparent simplu, că frazarea maestrului exista atunci şi numai atunci, ca cea unic-pertinentă, că frumuseţea timbrală era la îndemâna oricărui interpret care gândea şi simţea substanţa sunetului alături de el.
Peste ani, ascultam o altfel de voce a sa: cea pornită din sufletul său generos şi din mintea sa genială. O compoziţie formidabilă! Cred că timpul va confirma smerita mea opinie despre Suita românească Haz de necaz.
De ce s-a cântat şi suita raveliană «Ma mère l'Oye»? Simplu, pentru că era lucrarea preferată a Ioanei Celibidache, soţia maestrului, dispărută dintre cei vii de curând, în ianuarie 2012.
Ascultând această lucrare cântată de Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, aflată sub bagheta lui Mark Mast m-a frapat paleta coloristică diversă utilizată cu o mare măiestrie. Totul suna viu, cu sonorităţi pline, dar catifelate, acorduri ce păreau filtrate ca nişte amintiri şterse, însă foarte dragi. Orchestraţia destul de restrânsă - fără tromboane, tropete şi tubă - asigura însă o varietate timbrală surprinzătoare. Acest ansamblu aproape cameral favoriza intervenţiile diferitelor instrumente soliste, iar amestecul subtil de culori sonore evoca o atmosferă feerică, tipică basmelor copilăriei. Percuţia (trei timpane, o tobă mare, talgere, tam-tam, glockenspiel, xilofon şi celesta) era bine reprezentată, aducând mai cu seamă varietate timbrală, decât intensităţi şocante. În cele cinci părţi ale suitei - Pavane de la Belle au bois dormant, Petit Poucet, Laideronnette, Impératrice des Pagodes, Les entretiens de la Belle et de la Bête, Le Jardin féerique - aduceau valuri de nostalgie ce treceau lin către inima ascultătorului. Poveşti, poveşti şi iar poveşti... transformate în imagini sonore şi nu numai atât. În Frumoasa şi Bestia am remarcat emoţionantul moment al transformării monstrului într-un prinţ, atât de plastic sugerat de o lovitură a talgerelor. Apoi o linişte totală, urmată de un glissando al harpei, după care se auzea vioara solo în registrul acut, intonând tema Frumoasei în flageolete, într-un pianissimo dolce. Sublime clipe de muzică!
A doua lucrare a serii muzicale de excepţie de la Ateneul Român, a fost Concertul nr. 20 pentru pian şi orchestră în re minor, KV. 466, în interpretarea lui Dan Grigore. Compus în anul 1785, la Viena, într-o perioadă când compozitorul avea puţine comenzi pentru operă - "concertul face parte, împreună cu cel în do minor (KV 491), dintre singurele două concerte de pian scrise într-o tonalitate minoră"[2]. De altfel, în anul 1966 avea loc şi prima colaborare a dirijorului Sergiu Celibidache cu Arturo Benedetti Michelangeli, care l-a interpretat ca solist, alături de orchestra Teatrului din Bologna.
Apariţia pe scena de concert a pianistului Dan Grigore creează de fiecare dată o aşteptare enormă de frumos. Şi de această dată, maestrul a cântat acest cunoscut concert mozartian plin de eleganţă, oferind auditoriului clipe de neuitat. Imaginaţia artistului făcea ca fiecare idee muzicală să se transforme într-un personaj de operă mozartiană. Frazarea sa firească, ritmica impecabiă, stilemele evidenţiate cu mult spirit ludic, precum şi căldura temelor din Romanză, alături de sentimentul deplinei armonii între solist şi ansamblul orchestral acompaniator din Rondoul final, Allegro assai, au conferit interpretării o cunună văratică plină de farmec. Dan Grigore are un mod unic de a pregăti, fără să divulge o intrare a tutti-ului, care contrastează prin expresie cu solo-ul său, de abia încheiat. După apaluze îndelungate şi ovaţii repetate, la cererea publicului, pianistul a cântat un Preludiu de Skriabin, pe care, după spusele sale, l-a cântat ca bis, ultima oară, într-un concert dirijat de Sergiu Celibidache, la Berlin.
După pauză, Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Mark Mast, directorul artistic al Festivalului Sergiu Celibidache 100, a adus în faţa auditoriului şi a telespectatorilor, prima audiţie absolută a Suitei simfonice Haz de Necaz. "Suita a fost compusă ca un protest împotriva regimului Ceauşescu, utilizând cu ironie şi amărăciune teme în caracter folcloric românesc"[3] pe la sfârşitul anilor '70.
Ultima parte a Suitei, Haidem! a fost reluată la cererea publicului ce aplauda intens şi îndelung, în picioare, în strigăte de Bravo, într-un enutuziasm cum rar mi-a fost dat să văd şi să aud. Parcă aplaudau cântând şi artiştii de pe scenă. Ritmul avea ceva atât de antrenant încât îţi venea să joci în sală. Am surprins chiar câţiva spectatori mişcându-şi trupurile, după accentele metrice ale muzicii. Da, această lucrare place enorm!
Îţi mulţumim maestre Celibidache pentru darul făcut. Să fie primit!