Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

CatasTIFF 2014 (10) - Bucureşti, unde eşti?


Florian-Rareş Tileagă

iunie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Unde să fie, la Cluj e Bucureştiul. Auzi mai des "film autor" decât "film ghe autor", inclusiv pe Eroilor, în miezul Clujului. Bucureştiul, Sibiul, Baia Mare, Timişoara, Suceava sunt toate la Cluj şi stau cu AperiTIFF-ul pe masă chiar dacă TIFF-ul 2014 e gata. Aşa melting-pot cinefilic n-am mai văzut... de la TIFF-ul 2013.

Greu de explicat ataşamentul ăsta vecin cu dependenţa, pe care îl ai chiar dacă, să zicem, vii la TIFF abia din 2014. E ca şi când ai vrea să spui de ce îţi place caracatiţa, deşi nu mănânci, poate, decât o dată pe an. Ediţia cu numărul 13 a TIFF-ului a început, s-a desfăşurat şi s-a încheiat neghinionist (chiar dacă altfel s-a văzut din culise, unde se asudă), iar cei mai mulţi dintre noi am fost acolo de la început. Şi am avut ocazia să intrăm la zeci de filme şi să bifăm cam toate verdictele de pe buletinele de vot: Excelent, Merită Văzut, Aşa şi Aşa, Neinteresant, Dudă. E diversitatea firească de calitate pe care o presupune un festival internaţional, care nu este decât oglinda cinema-ului internaţional. Luaţi-o în ce sens doriţi, deşi nu e decât unul singur: aşa se face film în prezent, astea sunt temele, esteticile, regizorii, tendinţele, actorii, bugetele.

Nu voi vorbi despre premii, dar mă bucur, totuşi, că un film ca Stockholm a luat Trofeul. După avalanşa de "ciudăţenii" extremiste şi non-hollywoodiene care au speriat publicul de nou-veniţi, premierea unui film cu dialog realist, cu poveste pe înţelesul tuturor şi cu personaje verosimile e un lucru bun. Practic, îi apropie de cuvintele "artă" şi "profunzime" pe toţi cei care fug de ele. În sfârşit. În încheiere n-o să scriu despre Stockholm, pentru că am scris deja, ci am ales un film românesc care mi-a plăcut şi care, cumva, exemplifică energia umană a TIFF-ului. E un documentar despre idei şi oameni. Iată-l.

Bucureşti, unde eşti? (r. Vlad Petri, România, 2014). Ca întotdeauna când are loc un eveniment în lume, YouTube-ul se umple de filmuleţe din prima zi. Aproape că simţi "temperatura" locului fără să fii acolo. După care trece timpul, lucrurile se potolesc, vine un regizor, face un film şi surprinde esenţa evenimentului în câteva zeci de minute. Care fac cât toate acele uploads la un loc. Cam la fel a făcut Vlad Petri în documentarul Bucureşti, unde eşti?, denumit aşa după o lozincă a protestelor din Piaţa Universităţii, Bucureşti, anul 2012. Filmul este o reflectare dinăuntru a protestelor, pe care regizorul le-a trăit printre scuturi de jandarmi, pancarte şi urlete. Un act de curaj, am zice, dar de fapt este un act de chibzuinţă, având în vedere că filmul e făcut la doi ani după eveniment. Iar noi ştim că un documentar bine făcut şi bine distribuit poate fi mai puternic, în minţile oamenilor, decât însăşi realitatea.

Realitatea filmată de Petri e realitatea unui popor care nu ştie să fie unit. E dezbinat şi conjunctural, efecte ale politicii de sărăcire pe care o îndură de mult. Împărţit în capitole (Protestul, Oamenii, Suspendarea), filmul nu e atât despre cum au vrut oamenii să scape de Băsescu şi de clasa politică, ci despre cum nu rezistă împreună chiar dacă sunt cu nervii la pământ. Este adevărat că, după marele moment de coeziune din 1989, protestele din 2012 au fost primele care păreau să rescrie istoria. Dar, din păcate, au scos la iveală o ţară schimbată, amestecată, frustrată, "care n-a copt destul", vorba lui Caragiale şi care n-are destulă tărie să zică "nu" şantajului politic. Un popor de cursă scurtă, care oboseşte iute şi care mai bine înjură din fotoliu decât din stradă. Sau, dacă iese în stradă, se duce încotro bate vântul, motiv pentru care filmul face, subtil, o punte între luptele din 2012 şi sângerosul iunie 1990. De aceea, filmul lui Vlad Petri preferă să arate secvenţe cu certuri, cu confuzii. Cu jandarmi care nu ştiu ce să facă - ca atare arestează şi bat -, cu oameni flămânzi care scandează pe bani. E un film apolitic, exclusiv social, despre cât de bine e să ai un ideal chiar şi azi şi despre cât de uşor idealul poate să degenereze într-o tâmpenie cu proteste-parazit şi băi de mulţime pentru politicieni.

Documentarul trebuie văzut şi pentru energia pe care o conţine în absolut fiecare plan-secvenţă. Că pune accent pe latura fizică, viscerală a protestelor, cu capete sparte şi oameni plânşi, sau pe latura polemică, dialectică chiar, filmul e plin de feţe umane. Mai bine zis, de aceleaşi feţe, fiindcă sunt unele personaje care apar mereu în film, sugerând continuitatea protestului şi consecvenţa autorului de documentar. În plus, există câteva scene puternice vizual - viscolul; bărbatul în pielea goală, în plină ninsoare; luptele -, care te fac să ţii minte pentru multă vreme acest episod din istoria României.

Totuşi, filmul omite momente majore din protest, care ţin de identitatea lui şi a ceea ce înseamnă Piaţa Universităţii pentru români. De pildă, regizorul n-a insistat pe scenele în care microbiştii au stricat protestul prin violenţă, n-a fost acolo când protesta militarul Alexandru Gheorghe, n-a inclus scenele de manifestaţii din ţară, simultane cu Bucureştiul şi n-a surprins decât puţin originalitatea intelectuală a protestului. Apar în imagini doar câteva din sutele de lozinci deştepte, satirice, rafinate, amuzante care erau în piaţă. Şi e păcat. E ca şi când din celebrul film Piaţa Universităţii - România, al lui Stere Gulea, ar fi lipsit scenele cu primele luni de proteste, cu baladele folk din balconul universităţii, cu tot ce era intelectual şi programatic atunci. Dacă Vlad Petri ar fi inclus mai multe scene de la începutul protestului, ele ar fi avut un efect excelent de "uvertură" pentru spectacolul derizoriu care a urmat, exact ca în filmul lui Gulea.

I-am auzit pe mulţi râzând la proiecţie, simţindu-se bine. Au greşit profund. Una e să stai tolănit în fotoliu şi să ştii că urmează să dai pe gât o bere, şi alta să fii acolo, să te ningă, să fii furios, să primeşti una-n cap, să nu poţi lega două vorbe de nervi şi, deci, SĂ PARI RIDICOL. Suntem o societate de like-eri, de detaşaţi şi de ascunşi, de fricoşi şi de neînţelepţi. Ştiu, nu poate un documentar să schimbe o lume, nici măcar o mie de filme nu pot avea ambiţia asta. Dar este grav când râdem şi, mai ales, când nu înţelegem esenţa lucrurilor într-o perioadă în care ne plângem zilnic că ne merge rău.

* * *

În loc de încheiere: cui nu i-a plăcut la TIFF să mai vină. E incredibilă clipa aia în care, după chinuri, zbateri şi încercări, reuşeşti să învingi prejudecata, să înghiţi, să tragi aer în piept şi să intri pe "uşa" pe care scrie Cinema Mon Amour.

Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2014
 Toate articolele despre Bucureşti, unde eşti?


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Fiinţa contra nefiinţă sau povestea blândeţii irosite - Still Life, Maria Ruxandra Burcescu
 Eternul tango între un el şi o ea - Stockholm, Maria Ruxandra Burcescu
 Criticul de film Andrei Rus, al treilea câştigător al bursei Alex. Leo Şerban, Comunicat de presă
 Târziu, despre TIFF, 2014, Adrian Mureşan
 Caravana TIFF, 2014 - 11 oraşe, peste 30.000 de spectatori, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2014


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer